Powered By Blogger

Faceți căutări pe acest blog

Totalul afișărilor de pagină

joi, 23 august 2012

Despre denunturi anonime calomnioase din institutiile de stat



.


Despre denunturi anonime calomnioase din institutiile de stat. 
Despre anchetele institutiilor de stat. 
Despre batista pe tambal.

Este posibil sa fi plecat eu de prea multa vreme din Sichevita si sa imi fi pierdut capacitatile de a intelege modurile deviante de gandire si actiune ale unora dintre sateni. M-as indoi ca e asa, dar admit, ca prima solutie. 
Ar trebui sa admit poate o regretabila alterare a climatului interuman din comuna in anii in care familia mea a lipsit de aici. Ca satenii se dusmanesc intre ei pe fondul scaderii moralitatii femeilor si barbatilor, al escaladarii cursei pentru 8imbogatiri rapide, al nevoii de bani si bunuri, al nevoii de a lua de la vecin si de a nu-i mai duce inapoi si multe altele, nespecifice satului romanesc.

Inteleg perfect dorinta rudelor din Sichevita ale parintilor mei de a-i alunga de pe proprietatile comune si de a-si insusi mostenirea acestora din partea parintilor, bunicilor si strabunicilor. Acele rude doresc sa detina totul, motivand ca parintii mei si asa au destule la Timisoara.
Nu inteleg insa ce nu pricep acele rude cand, dupa sistarea in instanta a starii de indiviziune, vine comisia de punere in posesie in frunte cu executorul judecatoresc si declara ca cine nu respecta hotararea judecatoreasca intra pur si simplu la penitenciar, fara nicio alta judecata.
As putea intelege de ce persoane din primaria si politia locala sugereaza fapte infractionale acestor rude – sunt consatenii lor si doar nu o sa tina partea unora plecati din comuna in urma cu 30-40 de ani. Sunt vecini intre ei, prieteni, sogori, rude, au cumetrii etc.
Chiar as putea intelege ca eu si parintii mei sa intampinam adversitate fatisa din partea unor autoritati din comuna, inteleg sa faca cercetari partinitoare, sa dea impresia unor localnici ca ii protejeaza, dar nu pot intelege ca angajati ai statului sa intocmeasca documente mincinoase catre superiorii lor, sa ii puna in lumina nefavorabila, sa ii expuna oprobiului public ca fiind la conducerea unor institutii care, finantate din banul public, il dezinformeaza sau il mint pe cetateanul ce li se adreseaza, lasandu-l fara aparare in fata liberului arbitru de pe strada.

Trei institutii de stat, pe care le voi umi mai jos, au admis ca mie mi se pot aduce prejudicii de imagine grave, fara ca ele, obligate prin legea de functionare, sa faca nimic.

Din nou, inteleg ca cineva din comuna care nu ma iubeste si imi doreste raul, sa ma denunte in stanga si in dreapta, anonim ca in calitate de ofiter SRI as fi savarsit fapte de furt si de distrugere. Ca se pune in spatele unui “grup de oameni revoltati” si “a unor instituii din comuna”. Asa sunt anonimii, se ascund in spatele altora, nu isi asuma raspunderea pentru micile lor matrapazlacuri.
Este in regula, denuntul cetatenesc face parte din obligatia cetateneasca, la urma urmei, intr-o etapa in care institutiile statului, slabe fiind, nu se pot sesiza din oficiu cu privire la faptele antisociale.
Dar nu este in regula si nu inteleg cand, pentru a proteja de denuntatorii anonimi, demonstrat calomniosi, organele cele slabite ale statului savarsesc ele insele activitati de inducere in eroare, minciuna, adica abuzuri.

Iata mai jos  cateva texte care rezuma de minune cele spuse de mine mai sus.
Ele isi au momentul originar in perioada campaniei electorale pentru alegerile locale, fapt ce ar putea spune destul de multe cu privire la adevaratul mobil al confectionarii denunturilor anonime calomnioase la adresa unui ofiter SRI.










Mai intai, in format pdf, denuntul anonim cu privire la fapte de furt/distrugere.
Apoi, Procesul verbal de constatare.
Apoi, trei solicitari ale mele (nu sesizari) catre trei institutii de stat, prin care cer sa imi comunice solutiile date la finalizarea cercetarii mele in cazul materialelor de constructii furate si gasite in curtea casei tatalui meu.
Apoi, scanate pdf, urmeaza raspunsurile celor trei institutii.

Raspunsul Administratiei Bazinale de Apa Banat si al Agentiei pentru Protectia Mediului Caras Severin mai sunt cum sunt. Pe langa subiect, nu au constatat prejudicii, nu au gasitt indicii clare, ce mai rtura vura - s-au spalat pe maini.

Raspunsul Inspectoratului de Politie Judetean Caras Severin insa, merita toata atentia sau poate toate rasetele.

Nu am nimic cu semnatarul hartiei, cred ca nici nu il cunosc pe comandant.
Ii cunosc insa, din presa sau chiar nemijlocit, pe cei care, la esaloanele inferioare de cercetare si formulare a raspunsului catre IPJ Caras Severin, au incercat sa puna batista pe tambal si sa ii protejeze pe adevaratii faptasi – ma refer la personalul Politiei Moldova Noua, la cel cu atributii in mediul  rural si ma mai refer la personalul politiei din comuna, care fara indoiala ca au efectuat si alte cercetari, in afara declaratiei luate de la mine, cunosc adevarul, dar il tin la obroc.

In adresa respectiva, la orice intrebare, chiar nepusa de mine, IPJ Caras Severin imi raspunde cu mare amabilitate.
Imi spune ca tatal meu este coproprietar al casei cu pricina, imi spune si numarul de carte funciara (gresindu-l bineinteles!), ma anunta ca niste pietre au fost stranse de un verisor al meu din albia paraului ce trece prin curtea casei ca sa nu inunde casa si ca pietrele au fost depozitate pe malul paraului in scop de indiguire.
Sa fim seriosi, acolo nu sunt niste pietre si nu sunt stranse ca masura impotriva inundatiilor sau pentru indiguiri.
Fotografiile facute in curtea casei, la 100 metri distanta de paraul care este secat (!) si postate pe blog arata ca pietrele de fapt constituie cel putin 7 transporturi cu mijloace auto de nisip, pietris si piatra de rau.

Pentru furtul tuturor acestora, cel reclamat sunt eu, ofiter de cariera. 
De catre cine? Un oarecare din comuna, sau niste oarecare din comuna. 
Din propria lor initiativa? 
La sugestia altora carora le-am formulat plangeri penale in anii trecuti?

La aceste intrebari, IPJ Caras Severin nu imi raspunde.
De ce?

IPJ Caras Severin protejeaza pe cineva?
De ce il protejeaza?
De ce ma lasa pe mine expus reclamatiei, fara sa incerce sa isi faca datoria pentru care este platit – de a apara cetateanul de agresiunile unui sau ale altuia?
S-a dat mita personalului politienesc ce a efectuat investigatiile? Cine a dat si cine a luat mita?
S-au dat ordine de la nivelul IPJ Caras Severin sa nu se afle adevarul despre cantitatea respectiva de materiale de constructii si despre autorul/autorii denunturilor?
S-a intervenit din partea Administratiei Bazinale de Apa Banat din Timisoara si al Agentiei pentru Protectia Mediului Caras Severin la IPJ Caras Severin sa nu se dea amploare cazului acelui depozit de materiale de constructii din curtea casei?
De ce nu a stabilit IPJ Caras Severin cine anume din institutiile de stat din Sichevita (Primaria si Politia, alte institutii nu am identificat) a scris denuntul calomnios la adresa mea si poate de ce  si poate ce masuri a luat impotriva acelui autor de inscrisuri?

Iata intrebari ce vor primi fara indoiala raspuns, in pofida faptului ca intre Sichevita si Resita, o batista luuuunga-lunga, a fost asezata pe tambal.

Mingea este din nou in curtea IPJ Caras Severin. Astept sa se redeschida cercetarea, sa se stabileasca si sa se spuna adevarul. Cel adevarat! 

.

miercuri, 22 august 2012

Din nou, alaturi de vechi prieteni



.



Asadar, revenind la lucruri mai placute decat cele patimite cu cateaua neagra de la Orasu Nou, toata dimineata acelei zile eu si Iosam am petrecut-o la cazan, unde chiar l-am ajutat cu mare placere sa friga cele doua cazane de prune doborate de furtuna din urma cu doua saptamani.






Cine a furat piatra de la rau?(episodul 1)
Ca sa fiu sincer pana la capat, trebuie sa spun ca in timp ce la cazan se fabrica tuica, de mai multe ori, prin metode persuasive, specifice profesiei mele, eu am tot incercat sa aflu de la Iosam cine a adus cele cateva camioane de materiale de constructii in curtea casei tatalui meu si a pus apoi lacatul pe poarta, dar, minte agera la amicul meu,  de fiecare data incercarea mea ramanea fara raspuns, el fie eschivandu-se, fie schimband vorba, fie prefacandu-se ca nu aude intrebarea mea.
In cele din urma am renuntat, tragand concluzia ca daca procedeaza asa cu mine, prieten ce–i sunt, inseamna ca faptuitorul ii este prieten cel putin la fel de bun ca si mine.
Asa ca am ramas complet in ceata, asteptand ca organele judetene de politie sa imi comunice numele faptuitorului. 
Cerusem in scris la IPJ  Resita sa il identifice pe cel ce ma denuntase anonim cum ca eu, in calitate de ofiter SRI,  as fi sustras cantitatile de nisip, pietris si piatra de la Valea Mare si de pe Ogasul Sparturilor  si le-as fi depozitat in curtea casei si asteptam cu interes sa vad daca agentii de politie chiar reusesc sa il gaseasca pe faptas si sa imi comunice numele lui.





La mancat si baut
Pe la pranz, a aparut si Ionica Gruita, ce aducea o sticla mare cu pepsi, iar Iosam a scos din apa rece a raului una cu vin negru, primit de la socrul sau si toti trei am plecat de la cazan si am mers acasa la Iosam, unde eram asteptati cu masa pusa.
In urmatoarele cateva ore am tot gustat din ceea ce Mileva pe pusese pe masa – friptura la cuptor de ied – (asta ca sa afle toata lumea ce am mancat si sa nu mai fie curiozitati inutile), si am baut vin amestecat cu pepsi, fara sa putem insa birui cei patru litri alocati bugetului petrecerii. 
Aceasta din cauza ca doar eu si Ionica beam vin cu pepsi, Iosam a baut tot timpul pepsi cu pepsi, el urma sa conduca masina mai tarziu, asa ca adeseori a fost subiect de gluma te aceasta tema...
Catelusei din spatele celor doi, curioasa sa afle ce aveau ei in sticle, ii spun clar: vin si pepsi (!)










Cine a furat piatra de la rau?(episodul 2)
Fireste ca in timpul mesei mi-am incercat talentele de exploatare informativa in orb si asupra prietenului Ionica, acesta dovedindu-se mai putin atent decat fusese Iosam si, fara sa isi dea seama, mi-a spus  numele celor care au cules de pe albia raului materialele de constructii depozitate in curtea casei.
Iosam, atent la discutia mea cu Ionica, si-a dat seama ca mi-am stamparat curiozitatea si s-a linistit ca nu de la el am aflat raspunsul.
Intrucat trecuse demultisor de miezul zilei, am iesit in fata casei, unde am facut poze, am mai gustat vin cu pepsi si Iosam s-a laudat indelung cu caprita sa cumparata de la Timisoara in aceasta primavara. Cred ca aceasta se poate lauda ca este singura capra din comuna care s-a nascut la oras si care s-a plimbat cu limuzina de la Timisoara pana la Sichevita. Asta, chiar daca sunt multe capre ce au vazut Timisoara, intr-o forma sau alta...!




Cand soarele a inceput sa coboare la chindie, si dupa ce Ionica, ce a tot fost sunat la telefon de catre o apelanta misterioasa, a sfarsit prin a se ridica si a dat semnalul spargerii petrecerii, am multumit gazdei noastre si am luat fiecare drumul propriu – el spre locuinta sa, iar eu cu Iosam, catre Carsie.




Drumul spre Carsie
Iosam a fost amabil si s-a oferit sa ma conduca  cu masina lui Iova Moza pe drumul judetean 571/A pana aproape de Carsie, adica pana la poalele dealului, langa casa lui Ghita Stoican, de unde incepe urcusul mai dificil.




Aveam camera foto atarnata la gat si mi-am propus ca pe drum sa fotografiez pe toata lumea pe care o intalneam.
Nici nu speram ca pana acasa in Carsie sa realizez o adevarata galerie foto cu consateni de-ai mei...

Anton Radonea
Dar mai intai, la rau, langa cazanul lui Iosam, i-am facut o fotografie lui Anton Radonea, vechi prieten din copilarie al tatalui meu, ce lucra in gradina si cand voi merge din nou pe Valea Ravensca la cules de renglote, i-o voi da cu placere, printata in format A4.
Iosam m-a lasat unde promisese si s-a intors inapoi, urmand ca eu sa abordez de unul singur si cu voinicie urcusul de pe 571/A.




Milevuta
Mai intai, la fantana Floricai Sarafin, am gasit-o, pazind vacile, pe Milevuta, fiica unui excelent fierar care mi-a ascutit ternacoapele anul trecut. Am sezut de vorba cu ea cu mare placere, mi-a vorbit despre cei doi copilasi, despre greutatile singuratatii si dupa ce am pozat-o si pe ea, promitandu-i si ei o fotografie printata in A4, am plecat mai departe.





Se apropia din vale o masina si tare speram sa opreasca sa mai ia si pe mine in chip de autostopist, ca sa scap de urcus... Ei, as! De ce-ar fi oprit? Erau doar doua persoane in masina, necunoscute mie, si se vede treaba ca soferul nu agreaza ideea binefacerii. A trecut pe langa mine umplandu-ma de praf si fara sa ii pese de mana mea ridicata implorator...
Pierderea lui a fost, caci a ratat singura ocazie de a-si vedea fotografia pusa in mediul virtual...

Iosam, Lenuta si Ema
Asa ca am pornit mai departe. Dupa cam 10 minute de urcus, l-am intalnit, coborand catre sat imbarcat pe scooter impreuna cu gratioasa lui sotie si dulceata sa de fiica, pe vecinul Iosam Jurca, ginerele lui Ionel si al Chitei si dupa ce am schimbat cateva vorbe, fireste ca nu am pierdut ocazia sa ii  fotografiez si pe ei, promitandu-le de asemenea versiunea print a fisierului jpg.



Lae de la Nuc
Dupa cotul drumului, prin gardul casei lui Lae de la Nuc i-am zarit pe cei trei nepotei ai acestuia, i-am fotografiat, apoi l-am fotografiat si pe el, cu gura larg deschisa, in clipa cand a iesit din casa. Le voi da si lor doua fotografii A4.




Nicoleta Dragomir
In fata casei lui Petrica Iedu, pe capota unui autoturism statea Nicoleta, fiica acestuia, impreuna cu un tanar simpatic (“prietenul meu”, mi l-a recomandat fata). Le-am facut poza de rigoare si am trecut mai departe, in lupta cu urcusul ce incepuse sa devina sacaitor.



Ionel si Chita
In continuare, Ionel si Chita, sezand pe scaun in curtea casei lor au fost urmatoarele mele obiective pe care le-am imortalizat si carora le-am promis de asemenea o poza printata.



Sfarsit de zi frumoasa
Fusese un urcus nu tocmai fericit, eu eram incaltat cu niste saboti buni pentru asfalt, dar  nu pentru Drumul Judetean 571/A, administrat de catre institutia condusa de catre transfugul frunzaverde, drumul bolovanilor, asa cum scrisese chiar Evenimentul zilei in urma cu trei ani...
Chiar incheiata cu acest urcus, ziua fusese excelenta si imi voi aminti de ea cu mare placere.
M-as bucura ca cei ce se vad in poze pe blogul meu sa ma creada ca mi-a facut mare placere sa ii intalnesc si sa ii fotografiez.
Pozele acestea, puse pe Internet, vor trai  mai mult decat mine, cu siguranta!

.

marți, 21 august 2012

Orasu Nou. Cateaua cu doi catelusi






Nu pot intelege in niciun fel reactia de adversitate a unor oameni fata de vointa altuia de a scrie pe blog despre locurile copilariei sale. Una peste alta, demersul meu a fost inteles ca un atac la adresa cuiva, limbajul meu – cica ar fi amenintator, ca pentru acest fapt profesia mea de ofiter de informatii ar fi de vina, etc, etc.
Care ar putea sa fie motivul ce ii determina pe unii oameni sa aibe reactii viscerale, sa se balbaie de furie, sa combata cu argumente care mai de care mai slabute adevaruri cunoscute de o lume intreaga despre bunici si strabunici, despre vrednicie, cinste, onoare si onestitate, memorie si recunostinta?
Ceva motive trebuie sa fie, altfel nu s-ar fi intamplat ieri ceva regretabil, imediat dupa ce am postat primul calup de patru texte insotite de fotografii facute la casa bunicilor mei din Valea Ravensca.
Ma voi mai gandi, dar la acest moment sunt hotarat sa nu public discutia, o voi trece sub tacere numai si numai pentru ca am convingerea ca ea a fost determinata de tineretea si lipsa de experienta a interlocutoarei mele.

Acest mic detaliu insa, mi-a adus aminte de doua intamplari asemanatoare, una din tinerete si una mai recenta, cu care discutia de ieri de pe Messenger seamana leit.

Eram la cules de cirese la livada din Mosnita Noua si, sezand in varful scarii, am fost abordat de o gusterita verde, care nici mai mult nici mai putin, dupa ce a urcat pe trunchiul batran al ciresului, a venit pe creanga pana la picioarele mele si a sarit pe scara,  incercand cu insistenta si in rasetele celor care ma insoteau, sa isi infiga coltisorii in bombeul pantofului meu, fara niciun motiv decat, poate, ca i-a placut foarte mult mirosul solutiei aplicate pe pantofi acasa, pentru a capata luciu.
Intamplarea a starnit prelungi hohote de ras, cu atat mai mult cu cat, dupa ce am aruncat-o in iarba cu un gest bland, ca teleghidata, a inceput din nou sa urce la mine pentru a-si desavarsi opera.



A doua intamplare, petrecuta mult mai incoace, a avut loc la Orasu-Nou, in fata unui bloc. Mergeam de la Timisoara la Carsie  si oprisem sa facem cumparaturi.
Ii asteptam langa masina pe ceilalti sa se intoarca, vorbeam la telefon si rupeam absent dintr-un covrig, cand am observat ca din scara unui bloc iesise o catelusa neagra cu doi pui marisori, deschisi la culoare. 



Ea era slaba ca vai de ea, jerpelita, dar avea un cap frumusel, iar catelusii erau slabuti si firavi, numai piele si os. Se furisa, avand pui se temea de oameni, dar cand i-am aratat covrigul s-a oprit, parca neincrezatoare ca i l-as putea da. L-am rupt in doua si i-am aruncat bucatelele. A mers sfioasa si le-a mancat pe amandoua, dupa care s-a asezat in fata mea si fluturand din coada, in mod evident a asteptat sa ii mai arunc ceva de mancare. Parea ca au uitat cu totii de primejdia omeneasca, se simteau protejati langa mine. Am mers in apropiere si m-am intors cu o franzela si o punga cu lapte, pe care le-am amestecat intr-o farfurie de plastic aruncata langa banca si le-am organizat un mic festin, privindu-le satisfactia hranirii. “Asa, dom-le, da-le de mancare, deschide si o cantina la noi in bloc!”. M-am uitat in sus, de unde venise vocea si la geamul de la etajul intai am vazut un barbat aplecat pe fereastra. “Scuze, le era foame, sunt mici si amarati”. “Noi ne miram cum sa scapam de cateaua asta, ca e vesnic in calduri si de vreo trei ani ne umple de pui in casa scarilor, iar dumneata o hranesti. Cateaua e a unuia de la Sichevita, ce locuieste vis-a-vis, dar si ala, vai de capul lui, nu ii da de mancare si asa ne-am procopsit noi cu cateaua lui“. Nu stiam ce sa fac, am vrut sa intreb de numele consateanului meu ce isi abandonase cateaua, dar am renuntat. “Nu va suparati pe mine, nu am stiut, uite, ii iau mancarea si i-o duc mai incolo, in spatele blocului”. “Ehh, crezi ca asa rezolvi problema? Fa ce vrei, vezi sa nu te muste, ca e tare rea”, mai spuse omul si inchise geamul.



Am asteptat sa termine tustrei de mancat si dupa ce au dat semne ca sunt satui si au facut cativa pasi mai incolo, m-am aplecat sa iau farfuria si sa o mut in spatele blocului, asa cum promisesm locatarului.
Ce a urmat, este greu de inchipuit.
Cateaua s-a repezit la mine fara nicio avertizare si si-a infipt coltii in pantalonii mei, scuturand cu nadejde. Noroc ca purtam blue-jeans haute couture, puternic cauciucati, ca altfel coltii ei ar fi ajuns si la piele si asta mai imi lipsea, sa merg la spital sa fac injectii antirabice.  Puisorii ei s-au repezit si ei la mine, schelalaind care mai de care. Ea, crezand probabil ca ei plang din cauza mea, mi-a dat drumul la pantalon si a inceput sa latre din toate puterile, luandu-le apararea. Fenomenul lua amploare, latraturile au atras atentia trecatorilor, unii ma apostrofau ca nu ar fi trebuit sa iau mancarea cainilor, ca cine le-a dat-o a facut-o din mila, iar eu ce voiam sa fac cu ea, s-o mananc eu? Ca in filmele suprarealiste, pentru ca situatia sa devina si mai tensionata, de dupa colt au mai aparut inca doi caini, unul micut si schiop in trei picioare, care nu ma ingrijora prea mult, urmat de un dulau roscat, mare si jerpelit, cu blana cazuta pe alocuri, fara un ochi, care imi starnea ingrijorarea cea mai mare, caci alerga spre mine fara niciun sunet, decis parca sa ma extermine in deplina tacere. Trecatorii se retrasesera, sfatuindu-ma sa fug din calea cainilor, ceea ce am si facut, refugiindu-ma in masina.



Incet-incet, lucrurile s-au linistit, vedeam prin parbriz dulaul roscat cum hapaia restul de paine cu lapte din farfuria puilor, aratandu-si coltii catelei si celui de-al treilea caine, mic si schiop. Ciudat era faptul ca pe cei doi pui micuti, dulaul ii tolera la farfurie, de parca el era tatal lor.
Ceva mai tarziu, dupa ce familia a venit de la cumparaturi, ingandurat si reflectand la notiunea de recunostinta, am plecat din Orasu-Nou catre Coronin si mai departe la Sichevita.

Voi continua asadar cu relatarea frumoaselor intamplari petrecute in ziua aceea de duminica, ultima a postului Sfintei Maria, la Iosam Gaina, cand, in fata casei sale am petrecut cu el si cu Ionica Gruita, mai bine  decat in saloanele multor restaurante de renume din Timisoara.
.

luni, 20 august 2012

VALEA RAVENSCA 4

.

Bunicii  copilariei

Vartejul trecerii anilor i-au rapit dintre noi deopotriva pe bunicii mei si pe parintii, rudele si vecinii prietenilor mei.
In urma cu 25 de ani, plecase, dintr-o lume in care trudise din greu, bunica mea, Muma Duca. Amintirea comemorarii pierderii ei in ziarul Renasterea banateana, insotita de o fotografie a sa din tinerete, mi-a adus anul trecut multe telefoane din partea unor sicheviceni care o pretuisera cand era in viata. Am inmormantat-o la Timisoara si pe mormantul ei florile rosii amintesc cat de mult i-a placut sa traiasca!


Iata ce scrie sub fotografia din ziar: "Bunica mea draga, frumoasa si blanda, ori de cate ori imi vii in ganduri imi vin si lacrimile, asa cum lacrimai si tu cand copil fiind, veneam la tine in vacante. Acum, la 25 de ani dupa ce ai plecat la ingeri, ma gandesc la tine cu duiosie, iti simt lipsa si iti duc dorul...".

Mult mai tarziu, ne-a lasat bunicul, Deda Gaia. Se afla inmormantat in Sichevita si adeseori mama mea vine de la Carsie sa ii taie iarba de pe mormant.


Mai tarziu, ginerele lor, Milan Sorescu, om de mare omenie si cel mai drept intre rudele noastre, i-a urmat pe cei batrani.
Au urmat Gheorghe Gaina, tatal lui Iosam, Iosam Gruita, tatal lui Ionica, Efta Gruita, fratele lui Ionica, Dragotin Lazarovici, tatal lui Damu, Mituta Suru si fiul sau Adam Suru, Ion Suru, tatal lui Pauta, Filip lui Gavrila, Ion Moza, tatal lui Iova, Avram Chitu si Pauta Radonea.
Ei sunt doar cativa dintre cei de care imi amintesc cu placere ca, micut fiind, veneau la noi acasa cu diverse treburi la cei batrani, ma luau in brate, ma ridicau in sus si ma pupau zgomotos pe obraz.
Fie-le tuturor tarana usoara si amintirea nepieritoare!

 .

VALEA RAVENSCA 3

.

Amintirile copilariei

M-a adus pana in fata casei bunicilor mei fiul unui alt prieten din copilarie – Petrica Iedu de la Carsie, cu aproape un ceas inantea orei de intalnire cu Iosam. Anume venisem mai devreme, ca sa am timp sa intru cumva in curtea casei bunicilor – parasita de o gramada de ani si plina de balarii - si sa o revad indeaproape in toate detaliile sale.



Luasem camera foto cu mine, hotarat sa imortalizez locul in care, alaturi de parintii si bunicii mei, traisem cei mai fericiti ani ai copilariei. Doream demulta veme sa fac asta, imbolduri vechi, nascute din tinerete ma indemnau de ai de zile sa imi astampar dorul.
Voiam sa fotografiez si mai tarziu, acasa la Timisoara, in semiobscuritatea si racoarea camerei mele, sa revad fatada imbatranita a casei ridicata dupa razboi de bunicul impreuna cu bunica si cu tatal meu, dupa ce sora sa plecase din casa prin casatorie cu Milan Sorescu, livada cu pomi fructiferi - cei aproape 200 de pruni, rengloti, ciresi, meri si peri cumparati de la pepiniera de tatal meu si plantati in toata curtea de catre sateni platiti acum 18 ani, sobele si supele de la deal cu grajdul, fantana, nucii si duzii batrani plantati cand tatal meu era copil si atatea alte detalii ale locului in care ma nascusem si crescusem pana la varsta de a merge la scoala.




 Multe materiale de constructii, in curtea casei. Oare de unde-or fi aparut? Cine le-o fi adus si pentru ce?
  Aveam sa ma intritsez de aspectul deplorabil al constructiilor lasate de izbeliste.

 Aveam sa ma intritsez de aspectul deplorabil al constructiilor lasate de izbeliste.

 Acesta este un fragment de gard pe care eu cu mana mea l-am edificat, dupa ce Damu mi-a dat materialele necesare, gratuit!
 M-a bucurat bogatia rodului pomilor cumparati de tatal meu.





Imi petrecusem copilaria in multe locuri – in functie de locurile in care parintii mei isi gasisera de lucru – la Sichevita, la Moldova Noua, la Timisoara, dar nicaieri nu am fost atat de fericit ca pe Valea Ravensca. Nicaieri nu avusesem prieteni atat de buni ca aceia pe care ii lasasem un urma! Bunicii cei atat de apropiati veneau arareori la noi in vizita acolo pe unde locuiam, eu veneam in vizita la ei in vacantele scolare, adica rar, dar dorurile de ei toti ramasesera si se acumulasera undeva in suflet, trairi tacute dar care se cereau luate in seama. Tecusem in ultimii ani de mai multe ori prin fata casei bunicilor mei, dar lacatele puse pe porti ma tinusera la distanta de imboldul de a revedea curtea in care copilarisem pana la varsta cand am mers la Sichevita pentru a urma scoala in clasa intai.

 .