Dochia, teapa si ochelarii Ray Ban Shooter

In urma cu 40 de ani terminam liceul la CD Loga, esuam la primul examen de admitere la facultate si ma angajam la IAEM Timisoara, pentru a urma un curs de calificare la locul de munca, cu durata de sase luni. Primeam bursa 600 de lei.

Prima teapa a Dochiei

Un var al meu din neamul Dochiilor, mai mare cu trei ani decat mine, lucra deja ca muncitor necalificat la o sectie de plastifianti a CP Solventul Timisoara. Salarul lui cred ca era aproape dublul bursei mele si insul isi rotunjea venitul vinzand din alcoolul produs de combinat. Nu era singurul ce facea asta, aruncatul bidoanelor peste gard fiind un sport practicat la scara larga printre colegii lui, care nu o data au fost prinsi, cercetati si sanctionati.

Cu toate ca isi dubla lunar venitul, castigand probabil cam de patru ori mai mult decat mine, varului asta al meu nu ii ajungeau banii, caci era un risipitor ce nu tinea cont de sfatul bunicului sau cu privire la pastrarea banului.

Batranul Dochia, care in tinerete o talharise de cateva zeci de monezi de aur pe o evreica pe al carei pamant lucra inca de copil si apoi o sugrumase, ingropand-o sub grajdul de lemn, batranul il invatase cum sa bage balcestii albastri in sticla cu dop de pluta, cum sa ingroape sticla cu dopul in jos sub casa, sub grajd ori in vreo supa, neaparat in pamant uscat si cum sa puna semn ca sa nu uite locul.

Asadar, avand nevoie de bani, impreuna cu un coleg de-al lui, aflat astazi prin America sau Canada, probabil si acela in criza de bani la acea vreme, ce locuia pe strada Ivan Turgheniev in apropiere de Piata Balcescu, varul meu, afland ca eu am primit prima bursa, a decis sa ma tapeze de acei bani.

Verisorul si bisnitarul

Cum a reusit asta? Afland ca am primit prima bursa, mi-a povestit ca amicul lui avea o pereche de ochelari americani, cu rama de aur. (!) Ochelari pe care ii vindea cu doar 600 de lei. Dadusem 200 de lei in casa mamei mele, cu alte 200 urma sa imi cumpar o pereche de pantofi, iar ceilalti 200 urma sa ii pun de-o parte, cu titlu de mici economii.

Dar n-a fost sa fie asa cum planuisem, pentru ca varul meu atat a insistat sa cumpar acei ochelari cu rame de aur incat mi-a luat mintile si in final m-am lasat dus pe strada Ivan Turgheniev, unde prietenul sau locuia intr-o casa boiereasca cu 4-5 camere mari, mobilate ca la domni mari! Tin minte ca in sufragerie era o mobila luxoasa cum nu mai vazusem, pe care tronau nenumarate gablonturi chinezesti, la mare cautare in acele vremuri.

De cum am intrat, cei doi m-au lasat singur un minut si cand s-au intors, gazda m-a dus direct la unul din pescarii de pe un scrin lucios si a luat de pe palaria de portelan a acestuia o pereche de ochelari de soare cu rama galbena, spunand ca se grabeste foarte tare si intrebandu-ma imediat daca am toti banii la mine. Am scos la vedere cei 400 de lei, iar el mi-a aratat ca pe rama erau scrise cuvintele „ray” si „ban”, urmate de un sir de cateva cifre, mi-a explicat ca acea inscriptionare era marcajul aurului, mi-a luat banii din mana si repede-repede ne-a condus spre usa, pe mine si pe varul intermediar.

Invatamintele mamei

Dupa cateva zile, vazand ca nu imi cumpar pantofii, mama m-a chestionat banuitoare si m-a intrebat daca nu cumva i-am imprumutat varului meu, caci acesta ii ceruse si ei un imprumut pentru un coleg de la combinat. I-am aratat cu mandrie achizitia mea si mama s-a albit la fata.

Nu mi-a facut nici un repros, dar m-a invatat cateva lucruri pe care si acum le tin minte. Ochelarii de soare nu se fabrica niciodata cu rame aurite. Cand vreau sa cumpar aur, trebuie sa ma duc la Cooperativa „Dinamo”, unde primesc si certificat de autenticitate. Cand vreau sa fac afaceri cu golani, ma consult cu parintii mai intai. De acum incolo varu-meu nu mai vine la noi cu bidoane de alcool, nu are decat sa si le vanda in alta parte, dar la noi nu!

Mama mi-a dat inapoi cei 200 ce ii dadusem in ziua de salariu, ca sa am de cheltuiala pana la urmatoarea bursa si pentru a-si arata dispretul fata de achizitia mea, a trantit de pamant acei ochelari si i-a calcat cu piciorul, ca sa ii sparga. Nu a reusit decat sa ovalizeze inelul (shooter-ul) ce unea ramale deasupra nasului si sa zgarie o lentila in forma literei v.

21 de ani netulburati cu Ray Ban

Am purtat cu placere acei ochelari mai bine de 20 de ani, fara sa le repar defectiunile. Erau dovada unei lectii de viata ce o primisem de la mama mea. Dintre cunoscutii mei ce detineau ochelari Ray Ban, niciunul nu avea Ray Ban Shooter, serie foarte scurta, si asta imi dadea mie o oarecare distinctie fata de ei! Una prieteneasca.

Buuun! Invatasem pe pielea mea ca nu e bine sa nu ai de-a face cu tepari, chiar daca ti-s neamuri! Dupa nici 5 ani, varul meu avea sa se revanseze intr-un fel, prezentandu-ma ofiterului de securitate ce il avusese in legatura pe tatal sau, ofiter ce acum lucra la biroul de personal si care mi-a intocmit dosarul de candidat la scoala de ofiteri de securitate. Neavand resurse sa duca  de unul singur stafeta intelligence-lui, varul meu a ramas in urma si mi-a dat-o mie sa o duc pana la linia de finish, ceea ce am si facut, spre invidia lui si a mamei lui, asa cum aveam sa aflu dupa doar cativa ani. 

Aveau sa treaca doar cateva decenii si varul acela avea sa se inhaiteze din nou cu niste golani, rurali de data asta,  pentru a delapida impreuna cu ei parti din averea tatalui meu.

Nu despre inselatoriile lui imobiliare vreau insa sa scriu acum, acestea fiind arhicunoscute si cred ca lumea s-a cam plictisit sa auda aceleasi vechi teme.

Nemaiauzita intamplare: prima parte - intoarcerea la mine

Altceva vreau sa spun, despre o alta nemaiauzita intamplare: anume, ca dupa ce am purtat acei ochelari defecti vreme de 21 de ani fara sa ma satur de ei, i-am pierdut  in 1998, in ziua cand m-am recasatorit. S-a intamplat sa imi cada din buzunarul de la piept al sacoului, cand ieseam de la ofiterul starii civile cu haina pe mana.

In mod straniu insa, dupa ce am divortat de a doua sotie, dupa 13 ani, acei ochelari s-au intors la mine: destinul nu ma pierduse din vedere si mi i-a adus din nou in cale, intr-o zi din primavara lui 2012, cand cautam o piesa second de masina prin piata de vechituri din Mehala.

I-am recunoscut imediat si i-am cumparat pe loc, de data asta nu de la un bisnitar, ci de la o batranica ce abia vorbea. Mi-a cerut pe ei 10 lei, i-am dat dublul sumei si am plecat repede, in timp ce batranica isi facea cruce in urma mea, uluita. 

Ochelarii ma cautasera ani in sir si iata ca in sfarsit m-au intalnit!

Partea a doua - intoarcerea pe Ivan Turgheniev

Mai vreau sa spun ceva - veritabila bomboana pe coliva, ce sugereaza ca in acei ochelari salasluieste un duh bun!

Dupa ce i-am cumparat de la piata, defecti exact asa cum ii pierdusem, dupa o vreme i-am dat unei prietene sa ii duca la un atelier de reparat, sa fie curatati in baie cu ultrasunete, sa le fie inlocuite lentilele gri-verzi, sa li se ajusteze inelul shooter si sa li se inlocuiasca piesele din plastic la contactul cu pielea. Prietena mea i-a dus, mi-a dat bonul si dupa catava luni am cautat strada Protopop  George Dragomir pe google maps, ca sa ii ridic.

Cand am gasit strada, degetul a refuzat sa se mai ridice de pe mouse. Unde credeti ca ajunsesera ochelarii? Nu veti ghici in veci! Chiar pe fosta strada Ivan Turgheniev, ce intre timp isi schimbase numele.

In modul cel mai inexplicabil cu putinta, ochelarii isi cautasera si isi gasisera din nou originile: atelierul era situat intre fabrica de oglinzi si casa in care intrasem in urma cu 40 de ani impreuna cu varul cel tepar!

********

Sichevita: o nepoata tanara, o ceica batrana si o intamplare cu invataminte

Nu demult, la inceputul lui mai m-am aflat anul acesta timp de trei saptamani la Carsie (https://www.facebook.com/casamamei/), cand mi-a sunat telefonul si am aflat ca are nevoie de ajutor o nepoata de-a mea, fiica unui verisor, om de treaba prematur plecat dintre noi, pe care eu il pretuisem in mod special pentru sufletul lui curat. Plecata departe de locurile natale, nepoata mea ma ruga sa ii incasez salariul la fabrica si sa i-l trimit prin posta. Ceea ce am si facut!

Era un serviciu banal, pe care oricine l-ar face in favoarea oricui. Banal oriunde in lumea asta, dar la Sichevita, unde exista mari acumulari de ura la adresa mea, invidie si mai ales de prostie, faptul ca am dat o mana de ajutor a creat un mic uragan local, de fapt o furtuna intr-un pahar cu apa.

Ce se intamplase? Functionara de la posta probabil se laudase pe undeva cu faptul ca statuse de vorba cu mine cand am trimis banii prin E-mandat, iar aceasta veste a ajuns la o ceica-neica-nimeni a nepoatei mele, grasa si batrana dar fara prea multa minte.

Afland ca am facut ce am facut, imaginatia ceicai a luat-o razna. Ea a rasturnat toata casa si toata curtea, a zvarlit, trantit, spart si zbierat sudalme de toate felurile la adresa mea si a nepoatei. Mai intai, a dat telefoane peste telefoane, a incitat si manipulat, si-a pus barbatul sa sune si el, in special la acea nepoata si sa o mustruluiasca pentru ca sta de vorba cu mine. Respectivul, tractorist in cuget si-n simtiri, si-a ascultat consoarta si a interzis rudei sale sa mai stea de vorba cu mine si in plus i-a cerut sa nu cumva sa imi vanda mie casa tatalui ei din Carsie. Oricui sa o vanda, numai mie – nu! Altora cu care a vorbit le-a cerut sa nu cumva sa imi semneze de vecinatate cand vor fi chemati de aegntul agricol.

Omul era probabil ori cam dus cu capul, ori inca orbit de nevasta. El ma acuza ca eu as vrea sa cumpar casa verisorului meu, dar nu stia ca eu nu am de ce sa cumpar, pentru ca am destule case, ca nu demult am ridicat una fiicei mele in alta comuna, unde ura lui si a nevesti-si nu ma poate ajunge. Ca nu imi mai trebuie nimic, in afara de zile de la Dumnezeu.

Ce concluzie a tras ceica-neica de care vorbim? In lipsa ei de desteptaciune si in imensa ei invidie, auzind ca eu i-am trimis o suma de bani si ca incerc sa o conving pe nepoata sa revina in comuna, ceica-neica a concluzionat ca nepoata mi-a vandut averea tatalui ei si ca suma ce i-o trimisesem ar fi reprezentat pretul acelei tranzactii, iar nu salariul ei. Convenindu-i ca nepoata sa ramana printre straini, ea nu putea admite deloc sa se instraineze si averea.

Asa ca, din motive de avere, a inceput acea ceica-neica sa o barfeasca pe tanara nepoata, ca o judece si sa o condamne, chipurile pentru ca plecase din Sichevita, dar de fapt convenindu-i de minune acea plecare. Cand tot satul s-a saturat de vorbele ei inveninate si i s-a uscat gura de atata trancaneala la adresa fetei, m-a luat pe mine la rand si mi-a tras toate perdafurile pe care pana atunci nu avusese ocazia sa mi le traga! Asta, probabil pentru ca ani de zile eu am evitat sa-i trag vreun perdaf, in pofida dorintei ei vadite de a o incasa si de la mine.

S-a pus apoi ceica-neica din nou pe telefoane si a otravit toate neamurile si cunostintele ei din tara si din Italia, Austria si Cehia, mintindu-le ca nepoata mea este inteleasa cu mine de mai multa vreme sa o ajut sa plece din Sichevita si sa ii asigur spatele, trimitandu-i bani dupa ce as fi jecmanit-o de avere. Numai minciuni si prostii!

Spre cinstea lor, unele din acele neamuri si cunostinte, ne-asemanatoare cu ceica-neica, ce ma cunosteau intrucatva, au ramas calme si s-au intrebat ce poate avea din nou ceica–neica cu mine. Altele au sarit si ele in sus – ca de ce sa cumpar tocmai eu si sa nu cumpere altcineva, si au tot pronuntat numele unei verisoare rea de gura a ceicai, care se si instalase cu animalele in casa fetei. Fireste, fiecare dintre cele doua orientari avea propriile argumente.

In mare, cei amplasati contra mea erau cam aceiasi cu cei ce ma acuzasera si in urma cu un an ca as mai fi cumparat o locuinta in Carsie, in final dovedindu-se ca altcineva este cumparatorul. Grupuletul otravicios vehicula prostii dupa prostii - ca nu ma mai satur de avere, ca nu imi ajunge cata avere detin si alte gogomanii de acest fel. Asta, in conditiile in care in comuna sunt atatia si atatia care cumpara ieftin case, terenuri, cai sau vite tocmai ca sa le vanda mai scump. In opinia ceicai-neicai insa, oricine poate cumpara si revinde, cu exceptia mea!

Singur, agentul agricol din Sichevita stie ca eu nu am nicio avere la Sichevita, dar cand e sa intri in gura prostilor, intri in gura prostilor si stai acolo pana cand apare alt scandal care sa le abata atentia.

Pornind de la limbarnita sau de la neglijenta in serviciu a unei functionare postale, lumea din sat care a auzit de mine si ma cunoaste, si-a vazut de treaba, intuind ca daca pana acum nu am cumparat averi in Sichevita, nu ma apuc la batranete sa o fac!

Cu toate acestea, un cerc anume de insi, stimulat de pe margine de betele bagate prin gard de ceica-neica si-al ei consort, a reactionat la adresa mea pe aceasta tema.

Un cumnat al nepoatei mele, dezinformat fara indoiala, ma suna la telefon de la Delphi si ma acuza ca as fi pus piciorul pe averea socrului lui.

Un alt vecin din Carsie este si el sunat de prin judet de catre un frate de-al ceicai-neica si acuzat ca a trecut la masurarea terenurilor tatalui sau!

Cativa vecini din Carsie, oameni de buna credinta si cu frica de Dumnezeu, imi transmit cu voce scazuta amenintarile la adresa vietii mele si a mamei mele, venite de la niste golani de prin sat. Amenintari lesne de inteles, mai ales ca in acea perioada doua instante au pronuntat sentinte de condamnare la inchisoare pentru niste insi care fie ne-au amenintat cu moartea fie ne-au dat foc sa ardem de vii.

Un verisor de-al meu mai indepartat din Gornea ma suna si imi spune ca si el ar avea drept la mostenire. (!)

Un tamplar din Valea Ravensca, cu care copilarisem, imi transmite amenintari cu bataia, pe aceleasi teme imobiliare. (!)

Un alt verisor, scurt si de minte si de picior, imi spune in fata ca mai bine m-ar fi lasat sa mor in urma cu 18 ani, cand el se suise la volanul masinii mele si a condus-o de la coliba pana in sat.

O adevarata revolutie locala, ce sa zic! Pornita de la o banala trimitere postala, a carei confidentialitate mi-era totusi asigurata prin lege.

Dupa ce lucrurile s-au linistit, se poate pune intrebarea cine a tras invataminte si ce invataminte s-au putut trage din intamplarea asta?

Mai intai, eu am inteles din nou ca oricat de mult bine ai face unor oameni, nu le va ajunge niciodata. M-am referit aici la acea ceica-neica nimeni, ce a beneficiat de pe urma mea si a familiei mele ani de-a randul.

De asemenea, am vazut din nou ca daca faci bine cuiva, cei care il invidiaza vor baga batul prin gard ca sa strice binele si eventual sa scoata profit din asta. In cauza este aceeasi neica-nimeni.

Mai apoi, am inteles cine este om de calitate si ma refer aici la sotul nepoatei mele, care desi a fost otravit in fel si chip de catre invidiosii de pe margine, a stiut tot timpul ca eu nu voi uzurpa mostenirea sotiei lui, ci doar o voi prezerva. Ceea ce mie, care nu il cunosteam indeajuns,  mi-a produs o surpriza placuta si el mi-a castigat admiratia. In curand va primi dovada concreta ca si eu am respect pentru el.  Si nu doar el va vedea acea dovada, ci cam toata comuna!

Apoi, el a inteles ca daca undeva candva s-a produs vreo greseala, ca in orice familie, parintii sunt cei ce trebuie sa ramana uniti in primul rand pentru binele copiilor, in pofida indemnurilor la rele ale celor ce asculta pe la gard cu batul pregatit.     

Mai departe, si nepoata mea a inteles in sfarsit cine o are la suflet si cine nu! Cine-i este aproape si cine nu, cine ii da un sfat bun si cine ii da unul otravit. Ea are acum de recucerit propriul copil, tot timpul mintit de cei ce bantuie pe langa gard.

Intr-un plan mai larg, comunitatea sateasca, ce s-a retinut de la comentarii fara noima, a inteles ca nimeni nu e perfect, ca familia nu trebuie infestata cu interese exterioare, ca orice greseala se poate repara, ca discretia este o calitate de pret si ca barfa la colt de strada, desi practicata inca de catre unii, nu face bine nimanui, dupa cum nici cinste nu face cuiva. Lumea din sat a inteles ca barfa face rau si ca nu este decat o arma infama folosita de cei infami pentru a lovi.

***