Powered By Blogger

Faceți căutări pe acest blog

Totalul afișărilor de pagină

duminică, 11 septembrie 2011

Emilian Beloia. Donatie de carte, amintiri si semnificatii

. Am crezut mereu, cu nestirbita tarie, ca daca e sa iti placa sa bei dintr-o apa, aceea care ti se pare a fi cea mai buna este chiar apa din care ai baut intaia oara in viata! In afara faptului ca, raportat la perioada carierei mele profesionale, de cativa ani vin destul de frecvent la Sichevita si beau apa cu placere, simtind ca renasc de fiecare data, mi s-a confirmat acest sentiment si prin ceea ce Irina Craciun, fiica lui Emilian Beloia a savarsit zilele trecute. Ea a venit la Sichevita impreuna cu sotul ei Mihut, pentru a implini ritualic un gest ce semnificatii adanci tocmai in ceea ce numesc eu bautul apei din locul de bastina. Irina nu este nascuta la Sichevita, parintii ei aveau deja buletin de Bucuresti cand ea a vazut lumina zilei, dar Emilian se tragea de la Sichevita. Prin venirea sa in localitatea natala a tatalui ei, Irina a implinit una dintre dorintele sale fierbinti – aceea de a dona bibliotecii scolii din comuna o parte dintre cartile pentru copii si elevi pe care el le cumparase si cu care tapetase peretii apartamentului sau din capitala, de-a lungul unei vieti dedicate cartii si lecturii, studiului si creatiei. Este semnul ca Emilian a dorit in totdeauna sa pastreze o legatura intre el si comuna, intre copiii sai si comuna. . Nu stiu daca Irina a baut apa din vreo fantana locala, cu aceasta ocazie, dar stiu ca eu am facut-o! Si nu de oriunde! Am baut apa la Straneac, din izvorul din care si stra-stra-strabunicul meu, Pavel Beloia si stra-strabunicul meu, Sau Beloia si strabunicul meu, Veselin Beloia si mai apoi bunicul meu dinspre tata - Gavrila Beloia, au baut apa intaia oara. Mai tarziu, si tatal meu Pavel Beloia mergea adeseori la Straneac si fara indoiala ca a baut apa. Caci – vreau s-a spun de la bun inceput, am urcat la Straneac, am vazut si fotografiat colibele celor de acolo, unele locuite, altele pustii, dar toate incarcate de amintiri, trecut, istorie, inconjurate de padurea ce se apropie amenintator din imprejurimi, an de an mai amenintatoare. Prima oara in viata mea, am urcat pe dealul Caraula si am vazut Straneacul! . S-o luam insa pe rand! Stiam de dorinta lui Emilian Beloia, verisor primar al bunicului meu dinspre tata, aceea ca o parte mare dintre cartile sale – de la dictionare enciclopedice la compendii de limba romana, gramatica, fizica si matematica, dramaturgie, literatura epica si lirica, science fiction, jurnale de calatorii, volume de schite, nuvele si romane, sa fie donate scolii din Sichevita si astfel, alaturi de fondul de carte existent, sa ajunga la indemana elevilor. Imi vorbise chiar el despre aceasta dorinta in 2008, la Timisoara, cand venise la nunta fiului unui verisor al sau – Sava Beloia, stabilit la Orsova si mi-o confirmase Irina mai tarziu, la inmormantarea tatalui sau, in ultimele zile ale lui 2010. Mai vorbisem despre acest subiect cu irina si mai tarziu. Apropiat cartii si ideii de perfectionare necontenite, dar constient in primul rand de necesitatea lecturilor obligatorii din perioada copilariei, Emilian a dorit sa creeze nepotilor si stranepotilor celor cu care el a copilarit si a facut scoala la Sichevita, o disponibilitate inspre lumea mirifica a invatarii prin lecturare. Stiind ca ceea ce Emilian isi dorise se va intampla negresit prin mijlocirea Irinei si a lui Mihut, pe la Pastele din acest an am vorbit la telefon cu primarul din Sichevita Petrica Jurca despre acest proiect si s-a nimerit chiar bine, caci Mioara, sotia sa si mama celor doi gemeni ce le bucura casa, este chiar bibliotecara cu jumatate de norma la biblioteca scolii. . La sfarsitul acestei lungi si firbinti veri, afland ca Irina va sosi la Sichevita pentru a face donatia catre scoala, l-am sunat, fireste, din nou, pe primar, dar intrucat acesta, ocupat din fire, nu a putut fi prins la telefonul celular, printr-o buna prietena din comuna am aflat numarul Mioarei, sotia lui, apoi pe cel al directorului scolii, Ionica Popovici, destoinic fiu al lui Ilie Popovici, agentul agricol al comunei si am perfectat intalnirea dintre viitorii donatori si reprezentanti ai scolii pentru sambata, 3 septembrie 2011, catre amiaza. Intrucat directorul Popovici, voind sa creeze un cadru placut musafirilor, mi-a spus ca va invita cativa profesori, elevi si fosti elevi ai scolii, am profitat si am adus-o la manifestare si eu pe Alina Gaina, fiica unui vechi prieten din copilarie, acum studenta la Timisoara si viitoare responsabila pentru calitatea mediului in partea de vest a tarii. . La data si ora stabilita, Irina si Mihut si-au facut aparitia la Podul Pazariste, venind cu masina dinspre Orsova. Ii asteptasem impreuna cu Alina si i-am condus la scoala, unde un comitet de primire numeros ne astepta, incercand sa isi ascunda emotiile. Erau acolo directorul scolii, bibliotecara, cateva profesoare, mai multi elevi, ba chiar si doi-trei parinti ce voiau sa vada cu ochii lor ce carti urma sa primeasca scoala din satul lor. Am felicitat-o pe Mioara ca a reusit sa mute biblioteca mai aproape de sala profesorala si am ajutat si eu la descarcatul celor peste 20 de saci cu carti din masina, apoi la aranjarea lor pe mesele de lectura din biblioteca, amplasare provizorie pana cand cele 10 rafturi existente, incarcate cu carti, urmau sa fie suplimentate de vreun tamplar local apropiat scolii, dornic sa ajute. .
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
. Trebuie sa spun ca, asezati cu totii in jurul mesei din cancelarie, dupa ce atmosfera s-a destins si intalnirea a capatat valente informale, oamenii cunoscandu-se si unii chiar recunoscandu-se in timp ce faceau poze, am avut un flash si timp de o clipa am retrait un crampei dintr- o amintire din copilarie, care mi-a taiat respiratia! In vara anului 1966 eram elev in clasa a doua la scoala batrana din Sichevita, venea vacanta (“cu trenul din Franta!”, ce vremuri minunate), din clase se auzeau cantecele elevilor, batranul meu invatator Mihai Megheles urma sa iasa la pensie si isi lua ramas bun in cancelarie de la Blagoe Novacescu, d-na Zoe si de la Milevuta, iar cineva facea poze premiantilor pentru a fi puse la Panoul de onoare al scolii. Eu facusem deja poza, o mai am si acum intr-un album, dar intrasem sa sterg tabla din cancelarie si atunci batranul meu invatator m-a chemat la ei, langa fereastra, m-a mangaiat pe cap si din mapa lui de vinilin maro a scos o carte si mi-a dat-o zicandu-mi ca dupa ce o citesc sa o dau si celorlalte premiante – Lencuta Megheles si Ghita Munea, apoi sa ma ingrijesc sa ajunga la cancelarie, si mi-a aratat dulapul pe care se aflau asezate – vad ca acuma – 14 carti din care primele doua de jos erau scrise de Mihail Sadoveanu. Cartea aceea, primita de la primul meu invatator, o mai am si acum in biblioteca mea. Se intituleaza “Jurnalul de bord al lui Cristofor Columb”. Cert este ca daca am dat-o sau nu celorlalte doua premiante, am dat-o prietenilor de pe Valea Ravensca, unde mergeam cu nesat toate vacantele. Asa, a fost citita si de Damu cu sora sa Marioara si de Ionica Gruita cu Efta, si de Milan cu Lazuca, si de Ilie cu sora sa Iulca. De ce nu am dat-o inapoi scolii, nu imi pot explica nici acum. Cert ca acea prima carte a mea a strans langa ea, in decursul vietii, alte cateva mii care imi umplu peretii casei. Mihai Megheles imi daduse o carte memorabila, despre calatorii si aventura cunoasterii si descoperirii, care in mod cert mi-a influentat destinul si mi-a organizat viata! Dupa 45 de ani de la acel gest, ma inclin cu respect in memoria sa, a Invatatorului! . Despre formare si educare, formare de destine, calauziri in viata si cultura au vorbit directorul scolii, Irina si alti cativa dintre cei prezenti la scoala. Doar eu aveam vocea usor voalata, cu gandul dus in trecut, la un om si la cartea ce mi-o daduse! . Fie ca gestul de acum al lui Emilian sa fie reamintit peste alti 45 de ani, de catre aceia dintre copiii de astazi, elevi ai scolii, care in vreun fel sau altul, isi vor fi schimbat destinul pornind de la lectura unei dintre cartile donate scolii de Irina! . Fie ca tabloul inramat al lui Emilian, donat scolii de Irina odata cu fondul de carte, sa ramana vesnic pe peretele bibliotecii si sa aduca aminte generatiilor viitoare de elevi ca un fiu al comunitatii nu a uitat locul in care s-a nascut, a mers la scoala in clasa I si din care a plecat intr-o viata plina de realizari! . Fie ca, in fiecare toamna, la festivitatile de deschidere a anului scolar, viitorii directori ai scolii sa nu uite sa aminteasca de Emilian Beloia, primul fiu al satului ce a urmat o facultate si care, dupa o viata inchinata muncii intelectuale si studiului, a adus in sat o parte din acumularile sale intelectuale! . De acolo, de sus, Emilian sa se bucure ca visul sau a fot implinit si sa se odihneasca in pace! .