Mediatizare pe "Banaterra" 2

Pătruț, Nicolae - Credincios până la marginea vieţii

Sicheviţa, judetul Caraş-Severin

Sfârşit de ianuarie rece şi ceţos. La Sicheviţa, nu departe de centrul localităţii, într-o casă mare, învăluită de aburii ce zburau din Dunăre spre munţi, îl găsesc pe părintele Gheorghe Sporea. E bătrân, se apropie de marginea vieţii, dar nu şi-a pierdut optimismul, credinţa şi dragostea pentru oameni şi biserică. Când am intrat în casa plină de flori ce stăteau cu ochii închişi în glastre, părintele Sporea citea Facerea, o carte scrisă, în anul 1945, de regretatul teolog Nicolae Neaga. „Citesc cărţi bisericeşti, ce să fac, e iarnă”, îmi zice părintele, care a împlinit opzeci şi unu de ani. Vede că mă uit la multitudinea de flori şi îmi spune: „Eu sunt un horticultor pasionat, toată viaţa m-am ocupat de flori. Veniţi la primăvară şi o să vă dau şi dumneavoastră”.

Bătrânelul vorbea deschis, cu ochii plini de lumină şi cu faţa zâmbitoare, specifică oamenilor buni. „Eu nu sunt de aici. M-am născut în comuna Sasca Montană, dar am venit în satul soţiei. Dar hai să vă spun cum am ajuns la Sicheviţa. În 1949, am terminat Teologia la Cluj-Napoca. Am început-o la Caransebeş, dar acolo s-a desfiinţat facultatea şi m-am dus la Cluj, unde aveam un frate student la medicină. După aceea, am fost repartizat la Berlişte, dar am slujit şi la Rusova Veche şi Rusova Nouă. În 1951, mi s-a propus să vin aici. În multe sate erau preoţi refugiaţi din Basarabia. Regimul comunist de atunci a prins de veste şi i-a deportat. S-a făcut parohie vacantă şi am venit aici. Dar am slujit şi la Gornea, în satul vecin. Acolo am stat 15 ani.”

Îl întreb pe părintele Sporea, care s-a pensionat în urmă cu doar şase ani, cum erau satele de-aici în urmă cu şase decenii. „Erau izolate şi foarte sărace. Oamenii erau foarte gospodari şi harnici, dar erau neştiutori de carte. Şi ca să vedeţi cât de mare a fost sărăcia, aş vrea să vă spun că oamenii, când nu aveau bani ca să-şi plătească taxa de cult la biserică, îmi aduceau porumb. N-a fost uşor pe vremea aceea să fii preot. Erau multe sate, risipite şi izolate în munţi, nu erau drumuri şi eu nu aveam cu ce să mă deplasez. Mă mir cum de mă mai ţin picioarele la cât am umblat în viaţa mea! Trebuia să mă duc şi în cele mai îndepărtate locuri. Aveam de sfinţit o casă, de spovedit un bolnav şi alte lucruri legate de meseria mea. La mort nu mă duceam. Acolo, în satele acelea, nu există cimitir. Când moare cineva, oamenii îşi aduc mortul în centrul de comună. Cei care au case aici îl aduc la ei, ceilalţi îşi duc morţii la rude. Ceauşescu chiar a vrut să desfiinţeze cătunele astea izolate şi să-i aducă pe oameni în comună. Apoi, am uitat să vă spun, trebuia să merg să fac rugăciuni de binecuvântare la măsuratul oilor. Înainte, când am venit eu aici, erau patruzeci de stâni şi douăzeci şi patru de  cazane  de ţuică.” „Dar în timpul liber cu ce v-aţi ocupat, părinte?” „Eu n-am avut timp liber. Pentru că am fost şi ţăran şi popă. Dacă n-aş fi lucrat şi la pământ, n-aş fi reuşit să-mi port copiii la şcoală.” În timp ce părintele ni se confesa în cameră, intră doamna preoteasă Elena Sporea. O bătrânică cu voce blândă, ce-şi sprijinea bolile şi povara anilor într-un baston de plastic şi metal. „Pământul ni l-am lucrat noi, dar am şi plătit oameni. Nouă nu ne-a trebuit să ne lucreze oamenii gratis. Şi dacă venea cineva din sat să îmi aducă câte ceva, eu îi dădeam altceva în schimb. Aşa am fost eu”, îmi spune bătrâna după ce şi-a ascultat bărbatul.

Părintele Gheorghe Sporea mi-a mai spus că vreme de şaizeci de ani, cât a slujit, s-a simţit mereu aproape de oameni. „Şi oamenii au fost aproape de mine, pentru că am fost de viaţă. Am fost popular şi mi-a plăcut şi cântecul şi jocul, dar pe toţi i-am slujit cu credinţă.”

Părintele mai slujeşte şi astăzi. Duminica şi la sărbători se duce la sfânta biserică şi merge la înmormân-tări alături de părintele Nistoran, slujitorul actual al sfântului lăcaş. Nu se poate despărţi de locul unde a trăit cea mai mare parte din viaţă şi, atât cât mai poate, părintele Gheorghe Sporea le dăruieşte oamenilor din Sicheviţa o parte din sufletul şi credinţa sa, spunându-le că rugăciunea este cea mai uşoară cale care îi poate duce, pe fiecare, spre locul unde binele se chinuie să prindă rădăcini.

                                                   (2006)

 Din volumul:

Nicolae Pătruț, Dincolo și dincoace de uitare

- reportaje publicate în perioada 2006-2009 în cotidianul „24 de ore“ din Reșița - 

Editura Eubeea, Timișoara, 2012

Mediatizare pe "Banaterra"

Pătruț, Nicolae - Copiii chinului

Sicheviţa, jud. Caraş-Severin

Sursa: http://www.banaterra.eu/romana/patru-nicolae-copiii-chinului

I-am văzut la începutul acestei primăveri capricioase pe strada principală din comuna Sichieviţa. Era trecut de amiază şi veneau de la şcoală. Încălţaţi în cizme de cauciuc, îmbrăcaţi în trening, se îndreptau spre căsuţa lor. Îngânduraţi şi cu capetele aplecate, îmi păreau trişti şi cred că de multă vreme n-au mai fost atinşi de-o bucurie. Păreau altfel decât ceilalţi colegi de-ai lor, care în drum spre casă se jucau pentru a uita de oboseala acumulată la cursuri. Ajung în faţa primăriei şi după cuvintele de salut adresate primarului Gheorghe Birtea, întreb: „Domnu’ Ghiţă, copiii aceştia nu stau sus, în cătunele din munţi?” Primarul îmi răspunde afirmativ şi-mi zice că, dacă vreau să-i cunosc, îi cheamă în birou.

Intră timizi, cu căciulile în mâini. Mă privesc curioşi, dar îi simt că nu sunt prea neliniştiţi. De la început îmi dau seama că puii aceştia de om cunosc durerea, dar nu ştiu să plângă. Le lipsesc multe. Sunt însă obişnuiţi să rabde şi să nu ceară nimic niciodată. Şi ei ar vrea să le fie mai bine, dar nu pot să se despartă de satul lor aflat în vârf de munte. Nu pot pentru că dragostea înseamnă pământ, casă şi părinţi. Se aşază cuminţi pe lada de lemne de lângă teracotă, îşi ţin mâinile mari, zgâriate şi pline de urmele lăsate de truda de peste zi,  împreunate, ca pentru o rugăciune de seară, se uită unii la alţii şi nu-şi dau seama ce vreau de la ei. Înţeleg că sunt obişnuiţi cu munca şi mai puţin cu jucăriile pe care cred că nu le-au avut niciodată sau, chiar dacă le-au avut, acestea au fost făcute de ei şi nu cumpărate.

Conversaţia se leagă uşor. Copiii, cu obrajii îmbujoraţi, sunt deschişi la suflet şi-mi spun tot ce ştiu şi înţeleg. Încep să vorbesc cu Nicolae şi cu Ilie Sorescu, doi fraţi în vârstă de treisprezece, respectiv doisprezece ani. Ei stau în cătunul Curmătura. O aşezare cu vreo cinspezece locuinţe. Îi întreb cât fac până acasă. Ilie Sorescu, cel mai mic dintre fraţi, îmi spune: „În fiecare zi plecăm la ora şase şi zece minute. E departe şi facem două ore până la şcoală”. Şi iarna?, îl întrerup eu. „Sigur că şi iarna mergem, îmi răspunde cu naturaleţe copilul. Până la noi nu e drum, mergem pe poteci, şi pe vreme bună, şi pe vreme rea. Astă-iarnă, deşi prin nămeţi, am venit în fiecare zi. Suntem numai noi doi, alţi copii care să vină la şcoală nu mai sunt în satul nostru.”

Îmi dau seama că sufletele astea nu ştiu ce este frica şi nici oboseala. Vor să meargă la şcoală, pentru că speră că într-o zi le va fi mai uşor. Pentru ei nu contează gerul, întunericul, troienele sau noroiul. Sunt obişnuiţi cu răul cum sunt obişnuiţi alţii cu binele. Pentru sufletele lor, chinul acesta din fiecare zi pare ceva firesc şi poate din cauza asta nu se vaită niciodată. „Şi acum tot cam două ore facem. Poate ceva mai mult, că este urcuş”, îmi mai zice llie. Şi când ajungeţi acasă, ce faceţi? „Mâncăm, mergem la marve (animale – n. a.), apoi ne facem şi lecţiile. Avem cai, porci, oi, capre, păsări şi ne ajutăm părinţii. Dar să ştiţi că la şcoala din sat am venit doar dintr-a V-a. Am făcut clasele I-IV la Şcoala din Cârşie. Până acolo nu e aşa de departe, făceam numai o oră şi jumătate.”

Gheorghe Birtea, primarul comunei, îmi spune că părinţii acestor copii nu au nici un venit în afară de munca lor. „Au pământ şi animale, şi nu le putem da ajutor social. Singurii bani care le intră în casă provin din vânzarea animalelor. Mai vând un ied, un miel, un purcel, în rest trăiesc şi se descurcă doar cu ce îşi produc ei în casă”. Cu toate astea, llie şi Nicolae Sorescu primesc de la părinţi, în fiecare zi, câte zece mii de lei. „Tata ne dă bani ca să ne cumpărăm câte o pâine. Mâncăm din ea la şcoală şi mâncăm şi pe drum, la întoarcerea acasă. Dulciuri ne luăm doar când mergem cu tata, cu căruţa, la târg. Am fost şi duminică, a dus tata nişte purcei, dar a vândut numai o pereche cu trei milioane şi opt sute de mii. Duminică nu ne-am luat ciocolată.” Copilul se opreşte din povestit şi primarul Gheorghe Birtea îl întreabă: „Cum te mai simţi?” „Bine!”, îi răspunde copilul. Apoi omul care cunoaşte fiecare aşezare din comuna pe care o conduce îmi explică: „Săracul de el a fost tare bolnav. A trebuit să-l interneze la spital, la Timişoara. Ca să-l aducă la medicul de aici, tatăl său l-a cărat în spate de acasă. Şi nici cu banii, v-am spus, n-au stat bine. Dar l-au ajutat oamenii şi, uite, acum băiatul s-a pus pe picioare.”

Ilie şi Nicolae Sorescu stau cu privirile plecate şi, resemnaţi, ascultă cuvintele primarului Gheorghe Birtea. Îi mai întreb pe cei doi fraţi ce vor face după ce vor termina opt clase. Tac şi îşi frământă mâinile. Sufletul lor e împărţit. O jumătate din el îi îndeamnă să meargă la şcoală, mai departe, iar cealaltă le şopteşte să rămână acasă, lângă pământul lor. Apoi mai sunt şi problemele financiare. Pentru că în ziua de astăzi nu este uşor să ţii un copil la liceu. „Noi am merge la liceu, dar nu ştim cum o să fie. Dar parcă, totuşi, n-am pleca, ne-ar părea rău să ne despărţim de casă, de părinţi şi de sat.” Cei doi copii îmi mai spun că au primit caiete, cărţi şi rechizite de la şcoală, dar în afara manualelor nu au nici o carte acasă. Şi nici televizor nu au. De fapt, au unul vechi, cu lămpi, alb-negru, care nu mai funcţionează de multă vreme, în aceste condiţii, aparatul de radio le rămâne singura şansă ca să se apropie de lumea pe care n-o cunosc. Pentru că n-au de unde s-o cunoască. Au fost doar până la Timişoara, când Nicolae a fost bolnav, şi cam atât. În rest, lumea, pentru ei, începe la Sicheviţa şi se termină sus, în munte, în cătunul Curmătura.

Celălalt copil aflat lângă fraţii Sorescu se numeşte Gheorghe Nicuşor Petruţ. Are doar unsprezece ani şi stă în satul Zănou. „Noi mergem împreună doar până la ca­pătul satului, de acolo ne despărţim. Eu nu sunt aşa departe de şcoală, doar o oră merg la dus şi una la întors”, îmi spune Nicuşor. „Eu, când ajung acasă, mă duc la oi. Îmi iau cartea cu mine şi citesc, altfel n-aş avea timp”.

Şi  lui Nicuşor i-ar părea rău să se despartă de sat. S-ar rupe ceva în el dacă l-ar părăsi. Îi întreb pe toţi trei ce îşi doresc, la ce visează. Tac. Nu-mi răspund nimic. Mă gândesc că nu-şi doresc prea multe, nu ştiu sau nu au curajul să viseze la ceva frumos. „Primul lor vis, ca şi al părinţilor, este să aibă o casă aici în sat, îmi spune primarul Gheorghe Birtea. Acolo nu au nici măcar un telefon, nici cimitir şi nici biserică.” „Şi când moare cineva?” „Îl aduc cu căruţa până în sat şi îl lasă sub poartă la cineva, până îl înmormântează. Care au neamuri îl aduc la neamuri, iar ceilalţi, unde găsesc.”

Gheorghe Birtea scoate dintr-un dulap câteva dulciuri şi le dă celor trei copii. Nicolae, llie şi Nicuşor întind mâinile sfioşi şi mulţumesc cu glas şoptit. Ar mai vrea să-mi spună ceva, dar nu au curaj. Se ridică, salută şi pleacă pe potecile singurătăţii. Mă uit la ei şi cred că sunt nişte copii ai chinului. Mai sper că, într-o zi, poate că şi viaţa lor va fi mai uşoară. Pentru că, la un moment dat, necazurile se plictisesc să stea într-un singur loc. Până atunci, cele trei suflete se bucură de ceea ce au. E o bu­curie pe care o înţeleg doar oamenii înţelepţi, care dau mult şi se mulţumesc cu daruri simple, care pentru alţii nu înseamnă nimic. De pe fereastra primăriei, mă uit încă o dată după copiii chinului. Sunt trişti, dar frumoşi ca o poveste pe care viaţa n-o scrie în fiecare zi.

 (2006)

  

Din volumul:

Nicolae Pătruț "Dincolo și dincoace de uitare"

.