Mediatizare pe "Banaterra" 2

Pătruț, Nicolae - Credincios până la marginea vieţii

Sicheviţa, judetul Caraş-Severin

Sfârşit de ianuarie rece şi ceţos. La Sicheviţa, nu departe de centrul localităţii, într-o casă mare, învăluită de aburii ce zburau din Dunăre spre munţi, îl găsesc pe părintele Gheorghe Sporea. E bătrân, se apropie de marginea vieţii, dar nu şi-a pierdut optimismul, credinţa şi dragostea pentru oameni şi biserică. Când am intrat în casa plină de flori ce stăteau cu ochii închişi în glastre, părintele Sporea citea Facerea, o carte scrisă, în anul 1945, de regretatul teolog Nicolae Neaga. „Citesc cărţi bisericeşti, ce să fac, e iarnă”, îmi zice părintele, care a împlinit opzeci şi unu de ani. Vede că mă uit la multitudinea de flori şi îmi spune: „Eu sunt un horticultor pasionat, toată viaţa m-am ocupat de flori. Veniţi la primăvară şi o să vă dau şi dumneavoastră”.

Bătrânelul vorbea deschis, cu ochii plini de lumină şi cu faţa zâmbitoare, specifică oamenilor buni. „Eu nu sunt de aici. M-am născut în comuna Sasca Montană, dar am venit în satul soţiei. Dar hai să vă spun cum am ajuns la Sicheviţa. În 1949, am terminat Teologia la Cluj-Napoca. Am început-o la Caransebeş, dar acolo s-a desfiinţat facultatea şi m-am dus la Cluj, unde aveam un frate student la medicină. După aceea, am fost repartizat la Berlişte, dar am slujit şi la Rusova Veche şi Rusova Nouă. În 1951, mi s-a propus să vin aici. În multe sate erau preoţi refugiaţi din Basarabia. Regimul comunist de atunci a prins de veste şi i-a deportat. S-a făcut parohie vacantă şi am venit aici. Dar am slujit şi la Gornea, în satul vecin. Acolo am stat 15 ani.”

Îl întreb pe părintele Sporea, care s-a pensionat în urmă cu doar şase ani, cum erau satele de-aici în urmă cu şase decenii. „Erau izolate şi foarte sărace. Oamenii erau foarte gospodari şi harnici, dar erau neştiutori de carte. Şi ca să vedeţi cât de mare a fost sărăcia, aş vrea să vă spun că oamenii, când nu aveau bani ca să-şi plătească taxa de cult la biserică, îmi aduceau porumb. N-a fost uşor pe vremea aceea să fii preot. Erau multe sate, risipite şi izolate în munţi, nu erau drumuri şi eu nu aveam cu ce să mă deplasez. Mă mir cum de mă mai ţin picioarele la cât am umblat în viaţa mea! Trebuia să mă duc şi în cele mai îndepărtate locuri. Aveam de sfinţit o casă, de spovedit un bolnav şi alte lucruri legate de meseria mea. La mort nu mă duceam. Acolo, în satele acelea, nu există cimitir. Când moare cineva, oamenii îşi aduc mortul în centrul de comună. Cei care au case aici îl aduc la ei, ceilalţi îşi duc morţii la rude. Ceauşescu chiar a vrut să desfiinţeze cătunele astea izolate şi să-i aducă pe oameni în comună. Apoi, am uitat să vă spun, trebuia să merg să fac rugăciuni de binecuvântare la măsuratul oilor. Înainte, când am venit eu aici, erau patruzeci de stâni şi douăzeci şi patru de  cazane  de ţuică.” „Dar în timpul liber cu ce v-aţi ocupat, părinte?” „Eu n-am avut timp liber. Pentru că am fost şi ţăran şi popă. Dacă n-aş fi lucrat şi la pământ, n-aş fi reuşit să-mi port copiii la şcoală.” În timp ce părintele ni se confesa în cameră, intră doamna preoteasă Elena Sporea. O bătrânică cu voce blândă, ce-şi sprijinea bolile şi povara anilor într-un baston de plastic şi metal. „Pământul ni l-am lucrat noi, dar am şi plătit oameni. Nouă nu ne-a trebuit să ne lucreze oamenii gratis. Şi dacă venea cineva din sat să îmi aducă câte ceva, eu îi dădeam altceva în schimb. Aşa am fost eu”, îmi spune bătrâna după ce şi-a ascultat bărbatul.

Părintele Gheorghe Sporea mi-a mai spus că vreme de şaizeci de ani, cât a slujit, s-a simţit mereu aproape de oameni. „Şi oamenii au fost aproape de mine, pentru că am fost de viaţă. Am fost popular şi mi-a plăcut şi cântecul şi jocul, dar pe toţi i-am slujit cu credinţă.”

Părintele mai slujeşte şi astăzi. Duminica şi la sărbători se duce la sfânta biserică şi merge la înmormân-tări alături de părintele Nistoran, slujitorul actual al sfântului lăcaş. Nu se poate despărţi de locul unde a trăit cea mai mare parte din viaţă şi, atât cât mai poate, părintele Gheorghe Sporea le dăruieşte oamenilor din Sicheviţa o parte din sufletul şi credinţa sa, spunându-le că rugăciunea este cea mai uşoară cale care îi poate duce, pe fiecare, spre locul unde binele se chinuie să prindă rădăcini.

                                                   (2006)

 Din volumul:

Nicolae Pătruț, Dincolo și dincoace de uitare

- reportaje publicate în perioada 2006-2009 în cotidianul „24 de ore“ din Reșița - 

Editura Eubeea, Timișoara, 2012