Coliba (2)

.

Napadita de ganduri si uscata de durerea loviturii de la picior, femeia inca stetea pe pamant. Se vazu moarta, intinsa pe masa, cu lume cernita stransa in jurul ei, dar oricat de mult se stradui sa recunoasca vreuna din fetele acestora, nu reusi defel. Oricat de insistent cauta cu privirile sa o vada pe fiica ei intre cei stransi, ori pe ginere, sau pe fiul ei si pe nora sa, nu o putea vedea decat pe cumnata sa, plangand linistit, cu o lumanare aprinsa intre degete. Aceeasi imagine pe care, demult, o vazuse la moartea mamei sale la spital. Nu vorbise nimanui niciodata despre vedeniile sale, de rusine.

Ii veni in minte cearta de anul trecut, pe care o provocase cu cumnata sa anume ca sa o puna pe fuga din avere, inciudata ca toata lumea lauda modul cum lucrase pamantul si urma sa obtina o recolta cum rar se mai vazuse in sat.
Ii spusese cuvinte urate atunci, o jignise, o insultase, proferase blesteme grele, dar cealalta nu i-a raspuns in acelasi fel, se ferea cu seninatate din calea cuvintelor ei otravite, riposta cu jumatati de intrebari, iar catre sfarsit a prevenit-o ca daca nu renunta la ura si dusmanie, va ajunge sa se chinuie si sa nu isi poata da ultima suflare decat in bratele ei.
Atunci, cumnata i-a reprodus ultimele cuvinte rostite de mama sa inainte de a-i iesi sufletul, cuvinte ce o infiorau atat de rau incat se temea sa si le reaminteasca.

Cumnata ei ii mai spusese atunci, si stia ca nu mintise, ca toti cei ce au dusmanit-o pe ea nu au putut inchide ochii decat dupa ce a venit la capataiul lor si s-a aplecat asupra-le sa le dea iertarea. Asa se va intampla si cu tine, atata de mult ma urasti si pe mine si pe barbatu-meu si pe copilul nostru, ca tu in bratele mele iti vei da sufletul, de atata dusmanie, tu vei inchide ochii in bratele mele, ii spusese cumnata ei si plecase fara a mai intoarce capul.

Asa o fi randuit acolo sus, gandi ea, rezemata cu spinarea de piatra rece a fundamentului colibei, cu laba piciorului arzand inca dupa durerea loviturii. In sat se vazusera situatii in care muribunzii nu inchideau ochii decat dupa ce isi primeau iertarea de la cei pe care ii prigonisera dintr-un motiv sau altul in timpul vietii. Ea stia ca sotia fratelui sau, pe cat fusese de indragita de o parte dintre neamuri, pe atat de mult fusese urata si dusmanita de cealalta parte.
Din acest motiv, spunea lumea in sat, in bratele ei murisera rand pe rand matusi si bunice ale sotului, sau verisoare ale acestuia ce o urasera din tot sufletul, din te miri ce motive - fie pentru ca nu fusesera atat de vrednice ca si ea si lumea le barfea pentru asta, fie pentru ca ea invatase singura meserie si facuse bani din croitorie iar ele nu, fie pentru ca avea o casnicie fara despartiri, scandaluri, si alte cele. Ca la sat!