Aduceri aminte despre chiaburi

In memoria lui Gavrila Beloia din Sichevita, raionul Moldova Noua, declarat chiabur desi avea drept avere doar hainele de pe el.

Wikipedia: "Secera și ciocanul este un simbol folosit pentru reprezentarea comunismului și a partidelor comuniste. Imaginea celor două scule suprapuse simbolizează alianța politică dintre țărănime și proletariatul industrial."

Pe parcursul transformării socialiste a satului romanesc dupa instalarea guvernului Petru Groza in luna mai 1945,  puterea comunista a început distrugerea materială şi socială a păturilor înstărite de gospodari. 

În afară de discriminarea juridică şi politică, cea mai apăsătoare formă de discriminare a fost cea economică, care s-a manifestat mai ales prin majorările de cote şi impozite. Aceste majorări au fost impuse pe baza aşa-numitelor liste de chiaburi.

Definirea chiaburilor

"Chiaburii" erau o pătură socială creată artificial de ideologia comunistă. Potrivit acestei ideologii, societatea se divizează pe clase sociale. În mediul rural, clasele sociale existente sunt proletarii agricoli (ţăranii fără pămănt), ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi şi chiaburii. Conform ideologiei comuniste, chiaburii îi "exploatează" pe ceilalţi agricultori, iar între aceştia şi celelalte clase sociale rurale există o permanentă "luptă de clasă". Când partidul comunist a preluat puterea, a pornit o luptă  crâncenă împotriva chiaburilor.

În România, unii teoreticieni ai partidului au considerat chiaburi pe acei ţărani, care aveau mai mult de 10 ha teren arabil. După 1947, cota a fost ridicată la 20 ha.

Definirea mai precisă a chiaburilor s-a pus în discuţie în timpul plenarei Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949. Definirea dată de secretarul partidului, Gheorghe-Gheorghiu Dej, apărută şi în organul oficial al partidului era:

"Pentru a deosebi muncitorul agricol, ţăranul sărac şi cel mijlocaş, trebuie să ţinem seama de următoarele criterii:

-dacă are pămănt, în ce regiune se află pămăntul, dacă mai posedă şi alte mijloace de producţie, căte şi anume ce fel de mijloace de producţie; felul de cultură; căt produce şi căt aduce din producţia sa pe piaţă; dacă exploatează sau nu munca străină; dacă este sau nu exploatat de alţii; mărimea familiei, precum şi o serie de împrejurări locale pe care le aprecia numai cercetănd fiecare caz concret în parte."

Aceste criterii nu dădeau o definire clară a chiaburilor, rezultând o serie de abuzuri ulterioare. Practic, puteau fi consideraţi chiaburi persoanele din următoarele motive:

1.)    Posedarea unor mari terenuri agricole

2.)    Practicarea unor mici afaceri (proprietarii de cărciumă, -de magazin, -de moară, oameni care contra unei remuneraţii treierau cu batoză, etc.)

3.)    Origine (şi fiii chiaburilor puteau fi consideraţi chiaburi)

4.)    Stare materială mai bună în raport cu ceilalţi săteni

5.)    Utilizarea unui salariat (până în 1952 era luat în considerare doar cazul în care cineva utiliza pe tot parcursul anului forţă de muncă plătită, pentru ca din aprilie 1952 să intre toţi cei care depăşeau 30 de zile anual)

6.)    Manifestarea nemulţumirii faţă de regim

Şansa de a deveni chiabur era mai mare în cazul întreprinzătorilor rurali. Aceasta era pătura care introducea noi tehnologii în agricultură, exercita o mică afacere şi, implicit,  obţinea venituri mai mari ca ceilalţi săteni. Prin această grupă socială pătrundea modernizarea în lumea agrară,  iar mutilarea acestei pături însemna pierderea unor şanse de modernizare interioară a comunităţilor rurale.

Formele discriminării

În şedinţa plenară din 3-5 martie a PMR, s-au adus şi hotărâri pentru constrângerea economică a celor consideraţi chiaburi:

"[...] În etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste la sate trebue dusă prin aplicarea unei politici de îngrădire a chiaburimii [...]

Sarcina de îngrădire a puterii economice şi a influenţei politice a chiaburimii se îndeplineşte pe baza politicii de clasă la sate:

-prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi mijlocaş faţă de chiabur, chiar în problemele cele mai mărunte;

-printr`o politică fiscală de clasă, care să uşureze situaţia ţăranului sărac şi mijlocaş, de pe o parte, şi să apese pe chiabur, pe de altă parte;

-printr`o politică de clasă în domeniul colectărilor, a creditelor

-prin împiedicarea acaparării de către chiaburi a pămănturilor ţărănimii muncitoare

[...]Mişcarea cooperatistă trebue complet curăţită de orice fel de elemente capitaliste[...]

Conducerea cooperativelor trebue alcătuită numai din muncitori agricoli, ţărani săraci şi mijlocaşi.[...]

 [...]În gospodăriile colective nu pot fi primiţi chiaburi, ci numai ţărani săraci şi mijlocaşi.

[...]Propaganda şi agitaţia de partid şi îndeosebi presa de partid trebue să demaşte în faţa milioanelor de ţărani săraci şi mijlocaşi chipul veninos şi hrăpăreţ al chiaburilor, să cultive ura de clasă împotriva elementelor capitaliste dela ţară [...]

[...]Partidul trebue să îndrumeze sindicatele de salariaţi agricoli pentru a organiza pe toţi argarii, pe toţi muncitorii agricoli, permanenţi şi nepermanenţi, şi a intensifica lupta acestora pentru revendicările lor, împotriva chiaburimii."

Scopul declarat era, după cum se poate constata,  ruinarea economică a chiaburilor. Mijlocul pentru obţinerea acestui scop era discriminarea chiaburilor prin:

1.) Mărirea impozitului: cei consideraţi chiaburi trebuiau să dea o cantitate mai mare de cereale decât celelalte categorii de ţărani. Ponderea varia între 20-50% dar, de regulă, la presiunea autorităţilor centrale se aplicat cota maximă de 50%.

2.) Confiscarea averii: în mai multe cazuri gospodari consideraţi chiaburi erau siliţi să renunţe la casele lor, care deveneau sediul gospodăriei colective. Grajdurile erau utilizate pentru a aduna vitele gospodăriei colective.

3.) Interzicerea dreptului de vot: la alegerile din decembrie 1950 chiaburii nu au avut  voie să participe la alegeri.

4.) Excluderi din gospodăriile colective: Deşi statutul-model al gospodăriilor colective interzicea primirea chiaburilor în gospodăriile colective, mulţi gospodari consideraţi chiaburi s-au înscris de bună voie ca să scape de pămănt şi, în mod automat,  de cotele apăsătoare. Alţii erau constrânşi să se înscrie deoarece gospodăria colectivă avea nevoie de terenurile lor. După ce s-au înscris în gospodăria colectivă, unii gospodari erau consideraţi chiaburi  şi erau excluşi din gospodăria colectivă. În locul lotului de pământ cu care s-au înscris iniţial, (şi care era comasat în perimetrul teritoriului gospodăriei colective) au primit pământ în altă parte, pământ de regulă de calitate inferioară şi la o distanţă mai mare. Cei excluşi nu au mai  primit înapoi inventarul agricol (animalele şi uneltele agricole).

5.) Excluderea de la locul de muncă: în 1952 au fost daţi afară din instituţiile de învăţământ o parte a învăţătorilor, fiind consideraţi chiaburi.

6.) Executarea: există cazuri când gospodari consideraţi chiaburi au fost executaţi, pentru a obliga ţărănimea să facă treierişul pe câmp sau pentru a-i intimida în vederea înscrierii în gospodăriile colective.

Modul de întocmire a listelor de chiaburi

Listele de chiaburi erau întocmite de către Comitetele Provizorii comunale (în 1949) iar mai târziu de Sfaturile Populare comunale. Această activitate trebuia să fie "îndrumată" de către organizaţiile locale de partid. Dat fiind faptul că şi cei mai importanţi funcţionari ai Sfaturilor Populare (secretarul şi preşedintele) erau de regulă membri de partid, efectiv membrii partidului hotăreau cine va fi considerat chiabur şi cine nu. Aceasta dădea o putere însemnată membrilor de partid. Dacă cineva era trecut pe lista chiaburilor, curând ajungea în pragul falimentului, din cauza cotelor ridicate. Deseori, după plata cotelor nu-i rămănea destul grâu nici  pentru pâine. Deci, era vital pentru proprietarul de pământ să nu fie trecut pe lista de chiaburi. Şi membrii partidului erau conştienţi de puterea pe care le posedă prin întocmirea listelor de chiaburi. Faptul că categoria chiaburilor nu era definită precis, a făcut posibilă ca cei care întocmeau listele cu chiaburii să treacă în această categorie şi alţi ţărani, numai din motive personale, ajungându-se la adevărate "reglări de conturi".

Pentru persoanele aflate în funcţii  administrative sau politice originea de chiabur putea fi un element vulnerabil, existând colegi rivali care marşau pe această linie în timpul atacurilor îndreptate împotriva lor. Nu de puţine ori colegii de muncă îşi denunţau colegii sub motivul că erau de origine chiabură.

Dacă un funcţionar sau un membru de partid avea legături cu chiaburi  sau a luat apărarea unor chiaburi, putea să-şi piardă slujba. În cazul în care era nevoie de pămăntul lor pentru înfiinţarea gospodăriei colective, gospodarii consideraţi chiaburi erau radiaţi de pe lista chiaburilor  şi trecuţi în rândul ţăranilor mijlocaşi  şi, astfel, erau primiţi în gospodăria colectivă.

Întocmirea listelor de chiaburi între 1949-1952

În anul 1949 s-au întocmit pentru prima dată liste de chiaburi, probabil pe baza definiţiei date de către Gheorghe-Gheorghiu Dej la plenara PMR, din 3-5 martie 1949.

Cadrul legislativ pentru întocmirea listelor de chiaburi reprezenta legea nr. 18/1949 care reglementa impozitul agricol. Articolul 19 al acestei legi prevedea, că gospodăriile chiaburilor trebuie supuse unei măriri a impozitului variind între 30-50%. Comitetele Provizorii ale plaselor trebuiau să întocmească listele de chiaburi, şi trebuiau să le înainteze Comitetului Provizoriu judeţean.

În august 1949 s-au întocmit prima dată liste de chiaburi, de către Comitetele Provizorii comunale.

La 4 aprilie 1950 Comitetul Provizoriu judeţean a cerut comitetelor de plasă înaintarea (în 48 de ore) a  listelor de chiaburi din anul anterior. Listele au fost întocmite între 5-7 aprilie. Spre deosebire de anul anterior, în 1950 Comitetul Provizoriu judeţean a ordonat aplicarea în fiecare caz a impozitului maxim, de 50%.

În iunie 1950 comitetele provizorii au primit instrucţiunea ca preoţii, numai din cauza profesiei lor, să nu fie trecuţi pe listele de chiaburi.

.

Viata lui Ilie

La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanți prooroci din Vechiul Testament, Sf. Ilie este celebrat ca un mare făcător de minuni și aducător de ploi în vreme de secetă. Sfântul si marele Proroc Ilie, înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide și închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiția apocrifă, care a transmis aceste detalii despre nașterea Prorocului, precizează că el era din tribul lui Aaron și deci era preot. Se spune că la nașterea sa tatăl său a văzut oameni îmbrăcați în alb învelindu-l în scutece de foc și, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacăra, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul întregii sale vieți. Încă din copilărie, ținea strict toate poruncile Legii și se ținea în permanență în fața lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferentă, post neîncetat și rugăciune arzătoare, care îi făcură sufletul ca focul și făcură din el modelul vieții mănăstirești. A activat în Regatul de Nord, în timpul regelui Ahab. Acesta s-a căsătorit cu o principesă păgână, Isabela, care l-a ademenit și pe el să cadă în idolatrie; lipsa de pioșenie și depravarea predecesorilor săi ajunse la culme. Încurajat de soția sa, respingătoarea Izabel, el îi persecuta pe Prooroci și pe toți oamenii rămași credincioși lui Dumnezeu și se închina idolilor Baal și Astarte.

Peştera profetului Ilie, Muntele Carmel, Israel

Sfântul și Marele Prooroc Ilie l-a abordat în chip direct purtând o aprigă luptă pentru dreapta credință a poporului care prin exemplu mai marilor săi era târât în idolatrie. La cuvintele Profetului, o secete groaznică se abătu atunci, ca febra, asupra pământului: totul fu secat, devastat, ars ; bărbații, femeile, copiii, animalele domestice și animalele sălbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau și nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la credință.

Din porunca lui Dumnezeu, Proorocul, acoperit cu o piele de oaie și înveșmântat cu piele de vițel, părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflat dincolo de Iordan (după tradiția bisericească, în acest loc a fost ridicata apoi mănăstirea Hozeva, care mai exista și astăzi, și unde a trăit și ‎Sfântul Ioan Iacob Hozevitul). Se adăpa cu apa cascadei iar Domnul îi trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure și care aveau reputația unei mari cruzimi față de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineața și carne seara, ca să trezească în prooroc mila pentru poporul care suferea. Când cascada secă, Dumnezeu își trimise slujitorul său la Sarepta din Sidon, lăsându-l să vadă de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi încă o dată în el milă. Ilie ajunse la o văduvă săracă, păgână, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea și fiul ei. În ciuda sărăciei, ea puse înainte de toate datorate ospitalității și îndată ce Proorocul i-o ceru, ea îi pregăti o pâine, cu făina și uleiul pe care le mai avea. Primi fără întârziere răsplata ospitalității sale : la cuvântul Proorocului, covata sa cu faină și urciorul cu ulei nu se mai goliră până la revenirea ploii. Trecuseră câteva zile de când Ilie era găzduit la aceasta văduvă, când fiul ei muri. Cum femeia, în durerea ei, îl acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie îl luă pe copil, îl urca la etaj acolo unde locuia el si după ce a suflat de trei ori asupra trupului neînsuflețit chemându-l cu strigăte puternice pe Dumnezeu, el îl înapoie pe tânărul băiat viu mamei sale, profețind astfel învierea morților.

Ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtuții, Sf. Prooroc Ilie nu a trecut la cele veșnice, ci a fost ridicat la cer fiind considerat demn de a vedea față în față slava Dumnezeului întrupat, alături de Moise și de cei trei Apostoli în ziua Schimbării la față (cf. Matei 17). Sfârșitul lui Ilie este prezentat ca o minune care s-a petrecut cu puterea lui Dumnezeu, pe Care Ilie L-a slujit cu multa autoritate. Se spune că, simțind el că zilele pe pământ sunt numărate, și-a ales ca succesor peElisei. Atât de mare a fost personalitatea lui, încât Domnul i-a făcut aceasta favoare de a se muta din viața aceasta pământească la viața cea cerească, fără a trece prin poarta morții. Este a doua personalitate a Vechiului Testament care s-a înălțat cu trupul la cer. Minunea a fost văzută de către ucenicul său, iar el s-a înălțat la cer pe o căruță de foc trasă de cai.

Fata furata la Sichevita. Vrajitoria (partea a treia)

La Sichevita se inserase. Nimeni nu stia inca nimic despre disparitia fetitei de la Carsie. Caruta tiganeasca trasese sub podul de langa scoala, iar calul pastea intr-un palc de salcii, in timp ce puradeii se jucau in nisipul e pe mal. Tiganul plecase la bodega sa vada una–alta, iar tiganca sedea in caruta cu fetita cea alba in poala. Un foc mic fumega langa piciorul podului si dintr-o tigaie de tuci se ridica un miros de slanina arsa. Cativa caini atrasi de miros dadeau tarcoale locului, iar catelusa tiganeasca ii latra fara nicio neconvingere.

Duica se oprise langa coviltir si se tinea cu o mana de leuca.

”E fata mea, eu am purtat-o in burta si sa mi-o dai!”.

Tiganca nici nu a privit catre ea.

“Daca ar fi a ta, ar sedea la tine in poala”.

“Tu ai copiii tai si nu iti trebuie o gura in plus”.

“Eu pot hrani mai multi copii decat tine. De ce ai batut atata drum si te tii dupa caruta mea?”.

“Nu te temi de el cand vrei sa mi-o iei?”.

“Tu stii ca deja ti-am lut-o. El stie deja ca nu iti vei duce fata inapoi”.

“Nu te va lasa sa faci asta, am legamant cu el. I-am promis lui fata”.

“Eu deja i-am dat-o. E a lui de-acuma si tu nu mai ai ce sa ii dai”.

Cele doua mame se infruntau cu voce joasa. Miza lor era faptura cu parul balai din poala tigancii. Mama fetei invoca o promisiune facuta necuratului la nasterea copilei, iar tiganca anunta ca ea deja implinise acea promisiune.

Oricum ar fi fost, fata urma sa aiba un destin aparte.

Se intunecase sub pod. Parea ca mama se va intoarce singura la Carsie.

“Ca sa o pot lua inapoi, ma dau pe mine”, mai incerca femeia o ultima oara.

Dupa o vreme, de sub coviltir se auzi vocea tigancii. “Ca sa faca el cu tine?”.

Incepu targuiala intre cele doua.

“Tot ce vrea el”.

“Daca asa se va face, el iti va aduce moartea cand va socoti, dar lumea va afla ca te-a omorat un cal cu copita, chiar daca in grajd vei avea doar cornute.”

“Dar fata va ramane cu puterea mea”.

“Daca asa se va face, femeia ce ai izgonit-o din casa cand te-ai maritat iti va mosteni averea”.

“Dar fata mea isi va putea orbi barbatul. Va orbi orice barbat ii va placea ei.”

“Daca asa se va face, muierile inselate o vor uri din tot sufletul pe fata ta. Pentru tot ce va face ea, va fi blestemata de muierile cinstite”.

“Dar va muri de moarte buna”.

“Daca asa se va face, ea va face rau fiecarui loc in care va pune piciorul. Si in lumea ailalta va plati pentru fiecare rau in parte”.

“Asa sa fie, dar da-mi fata, ca ma omoara barbatul daca ajung la Carsie fara ea.”

“Ia-o, dar sa nu uiti ca era mai bine pentru toata lumea daca mi-ai fi lasat-o mie!”.

Peste Sichevita se lasase intunericul. Duica trecea prin sat cu fetita in brate. Lumea venea de la camp obosita dupa o zi de lucru. “Femeie, unde-ai fost tu cu fata?”, o intrebau cand si cand cumetre din sat. Nu le raspundea, dar celelalte simteau fiori pe sira spinarii. Cainii o latrau ca pe lup, de parca voiau sa o sfasie.

Pe Lunca ii iesi in fata o vaca mare, neagra, gata sa o impunga.

La Capul satului, o capra se repezi la ea si o lovi cu coarnele.

La Cruce se isca un vant de a trebuit sa se opreasca in loc.

La Vad apa era neagra si bolborosea in bulboane ametitoare. Rezista dorintei de a se racori si sari din piatra in piatra, sa nu se ude pe picioare.

La Ghita Stoican un cal necheza la spatele ei si cand se intoarse nu vazu decat un nor de praf, iscat din senin.

La Tufa, o pisica mieuna infiorator undeva in crengile ce se impreunau deasupra drumului.

O latrara cainii lui Ghita lu Mariuta, apoi cei ai lui Ion lu Macu Coltu, pe urma coborara in drum cei ai lui Laza Strat si aici trebui sa se puna jos ca sa o lase in pace. Pana sub Rugina, tot felul de fapturi o intampinara care mai de care mai infricosatoare. Ea parea ca nu le vede. Tot drumul, fetita ii dormise in brate.

Dupa ani si ani, asa cum ii prezisese tiganca de sub pod, o gasira moarta in grajd, cu capul zdrobit de o copita potcovita.

Lumea se prefacea ca nu stie cine a omorat-o, dar toti stiau ca isi vanduse si sufletul ei si propria fata doar ca sa si-o poata creste.

Fata crescu si se marita in vecini, dar cu toate ca bunatatea ei facuse inconjorul tinutului, nimeni nu a mai vazut caruta tiganeasca pe drumul Carsiei. Lucra cat doi barbati, avea o putere in maini de rupea oasele. O iubeau toti barbatii si o urau toate femeile. Unele o amenintau ca o omoara in bataie, dar niciuna nu indraznea sa se atinga de ea, mai ales dupa ce se auzise ca pusese in sicriul mamei sale poalele uneia dintre vecine, care la scurta vreme a si inceput sa traga sa moara.

O batrana din casa sotului ii parasi si pleca in lumea larga, dupa ce ii gasi un sistor plin cu ghemotoace de par  ascuns la cosul casei si o faptura paroasa si fara chip o batuse cu pietre intr-un amurg, in spatele casei.

Mai multi vecini isi rupsera picioarele ori au cazut pe ei lemne in padure. Toata lumea se intreba cand vor inceta toate acestea si ce se va mai intampla dupa ce se va sfarsi si tatal femeii. Femeile isi faceau cruce si se intrebau in soapta ale cui haine ar mai putea sa le puna in sicriu acestuia. Batranul cazuse la pat de ani buni si de mai multe ori ii aprinsesera lumanarile.

Totusi in lumea celor drepti, acesta era asteptat.

.

Sichevita. Gavrila si Pavel Beloia

Fata de Pavel Beloia de la Sichevita, in egala masura socialistii autodeclarati dar si capitalistii autodeclarati de dupa 1989 au adoptat o atitudine de respingere, de claustrare si marginalizare.

In regimul socialist, militar in termen, Pavel a fost pus pentru intaia oara la index ca si descendent de chiabur. Dictionarele explicative moderne eticheteaza termenul de “chiabur” drept “invechit” (“CHIABÚR ~i m. învechit. Țăran bogat, care poseda pământ și importante mijloace de producție. /<turc. Kibar”). 

Provenit din limba turca, termenul facuse cariera in regat, unde pe langa mosiile boieresti clasice se dezvoltase, din clasa arendasilor de mosii, o categorie de tarani mijlocasi cu tendinte de imbogatire, era o cale prin care boierimea latifundiara se intinerea. 

Pe acesti tarani parveniti, regimul socialist ii numise in vechiul regat “chiaburi” si, ca sa nu fie inventat cate un alt termen fiecare regiune, ce sa defineasca acea categorie a mijlocasilor, folosirea cuvantului turcesc se generalizase inclusiv in Banatul de sud, unde nu fusese niciodata vreun picior de boier si fusesera denumiti chiaburi toti cei ce detinusera mijloace de productie importante – mori, treieratoare, uleinite, cariere de piatra, paduri, atelaje, slugi, terenuri agricole intinse etc.

Tatal sau, Gavrila, bietul, nascut la Straneac, intrase ginere in casa prin insuratoare in Valea Ravensca in anul 1936.Venise de la Straneac cu hainele de pe el si cu o traista pe umar in care isi ducea o camasa de schimb si o pereche de pantofi nemtesti. Nu avea pe numele sau nicio palma de pamant sau vreun alt bun, cu toate acestea, la doar 10 ani distanta, primul primar socialist din Sichevita de dupa razboi il trecuse pe o lista a celor avuti, ca sa se razbuna ca o pierduse pe fata cu care se insurase Gavrila.

Zece perechi de brate sa fi avut Gavrila si si in cei 10 ani tot nu ar fi putut agonisi atata avere ca sa i se lipeasca de drept eticheta de chiabur.

Nimeni din primarie nu verificase daca este reala averea ce ii fusese atribuita si asa, bietul om s-a trezit declarat chiabur, iar fiul sau - urmarit si incondeiat pe viata ca fiu de chiabur. Ceea ce ar fi putut mosteni de la Veselin si Ana Beloia, parintii sai de la Straneac, Gavrila niciodata nu a revendicat, lasand pamanturile si toate bunurile fratelui sau Vasile.

 Nici dupa decesul sotiei sale, Paladuica, in 1986,  el nu a cerut o dezbatere succesorala dupa aceasta si nu a intrat in posesia vreunui bun ce sa ii fi apartinut ei in satul Valea Ravensca. Nu a fost dornic de avere, venise ginere in casa doar pentru iubirea Paladuicii, fiica lui Pavel Jian, ofiter roman de jandarmi refugiat din Socita de dincolo de Dunare in urma tulburarilor nationaliste sarbe dinainte de razboi.

Gavrila, ajuns la batranete, facuse un contract de intretinere cu fiica sa, in anul 1998, in care ii lasa partea sa de avere, ce i-ar fi ramas dupa moartea paladuicii, insa in fapt el nu avea absolut nimic. Traise si lucrase toata viata, devenise chiabur, dar de fapt nu avea ce sa lase fiicei sale la moarte. Aceasta, cand a aflat adevarul, a rupt acel contract si a trecut la o nemeritata campanie de denigrare atat a mamei sale cat si tatalui sau abia decedat.

Beloia Gavrila este singurul caz de roman declarat chiabur de catre regimul socialist instaurat la 23 august 1944 care desi nu a avut drept bunuri decat hainele de pe el, a suportat aceleasi consecinte ca si cei ce pusesera mana pe arme si se refugiasera in munti. Astfel, pana la moarte, Gavrila a platit statului al carui cetatean se afla, taxe si impozite marite in raport cu ceilalti consateni. Arhivele de la Caransebes stau dovada a discriminarii financiare la care Beloia Gavrila a fost supus toata viata de catre un stat ce propovaduia sforaitor principiul egalitatii in drepturi a cetatenilor sai.

Fiul sau Pavel a suferit si el consecinte de toate felurile pentru simplul motiv ca ii era fiu. In zilele acestea, chiar si nepotul sau, ofiter de intelligence in pensie, primeste in Sichevita ricoseuri din partea urmasilor si nemurilor acelui nefericit de primar ce se razbunase in mod nepermis si influentase destinul unei intregi familii pe mai multe generatii. Le este teama acelor urmasi sau le este rusine pentru memoria inaintasului lor, fost colaborationist NKVD.

Pavel a facut armata departe de casa, la marina fluviala, intr-o unitate tocmai din Giurgiu, intre 1956-1958, de unde s-a lasat la vatra cu brevetul de timonier. Alti tineri de varsta sa facusera armata la aceeasi arma la unitati din Moldova Noua, Turnu Severin sau Orsova. El fusese dus la marginea Baraganului, probabil pentru a fi scos de sub influenta negativa a ideologiei chiaburiste cu care se presupunea ca familia sa era indoctrinata.

Desi calificativele sale anuale il indica si acum drept un ostas bun si foarte bun, in urma sa au ramas dosarele de supraveghere si urmarire informativa elaborate de contrainformatiile marinei militare. CI-stii l-au urmarit in toata perioada stagiului militar in mai multe dosare, pentru a afla din timp daca nu cumva incearca, bietul de el, ca sub influenta ideologiei burghezo- chiaburiste ce se presupune ca o mostenise din familie, sa fuga la bulgari cu vedeta rapida pe care o pilota in susul si in josul Dunarii.

La vremea aceea, finalizarea prin neconfirmare a dosarelor de urmarire si de supraveghere informativa nu prevedea distrugerea inscrisurilor rezultate. Mai mult, ca sa se evidentieze in statisticile profesionale si sa iasa bine in rapoartele de bilant, ofiterii de informatii aduceau din condei rapoartele cu propuneri de finalizare a cazurilor si precizau ca datorita influentarii pozitive exercitate prin baza lor de sprijin, cel urmarit sau supravegheat a renuntat la planurile sale antistatale si nu a mai savarsit faptele prezumptive pentru care fusese inceputa urmarea sau doar supravegherea (!).

Asa ca, fara ca el sa aiba habar, fara sa se fi gandit vreodata sa fuga in Bulgaria, doar pentru ca tatal sau fusese declarat chiabur dintr-o razbunare personala a unui primar betiv pus la conducerea primariei de catre ofiteri NKVD, Pavel a lasat in urma sa, in arhivele Directiei a IV-a de contrainformatii militare, mai multe fise cu dunga rosie si tot atatea fonduri arhivate ce atestau masuri de prevenire luate asupra sa.

Lasat la vatra, si-a vazut de treaba in contabilitate peste tot pe unde a lucrat, era respectat pentru corectitudinea si pregatirea sa, dar i-a fost luata sansa de a urma studii universitare. Voia sa se faca economist si nu a reusit. Nenumaratele sale inscrieri la examenul de admitere la Universitatea de Vest din Timisoara au fost urmate sistematic de esecuri. Cum la fiecare sesiune de admitere, inainte ca rezultatele sa fie afisate, universitatea trimitea la securitatea locala tabelele cu cei admisi, la verificarea in evidente a acestora, Pavel era descoperit ca figurand cu fondurile informative intocmite la Giurgiu si cu calitatea de descendent de exponent de clasa exploatatoare - fiu de chiabur.

 Ca atare, primea un aviz negativ, iar universitatea il taia de pe lista si il declara respins, in locul sau urcand primul de sub linie. Contestatiile formulate in mod repetat, respinse si acelea de catre o comisie speciala din interiorul universitatii, i-au aratat ca niciodata nu i se va permite sa urce pe scara sociala.

Mai tarziu, cand fiul sau a ajuns el insusi ofiter la Securitatea Timis, un fel de jena s-a instaurat intre colegii tanarului ofiter ce asigurau activitatea informativa in universitate. Desi avizele negative au continuat, unul singur dintre colegii sai i-a confirmat motivul adevarat pentru care Pavel Beloia nu a fost niciodata admis la Facultatea de Stiinte Economice.

Dumnezeu sa il odihneasca in pace pe acel om!

.