Aduceri aminte despre chiaburi

In memoria lui Gavrila Beloia din Sichevita, raionul Moldova Noua, declarat chiabur desi avea drept avere doar hainele de pe el.

Wikipedia: "Secera și ciocanul este un simbol folosit pentru reprezentarea comunismului și a partidelor comuniste. Imaginea celor două scule suprapuse simbolizează alianța politică dintre țărănime și proletariatul industrial."

Pe parcursul transformării socialiste a satului romanesc dupa instalarea guvernului Petru Groza in luna mai 1945,  puterea comunista a început distrugerea materială şi socială a păturilor înstărite de gospodari. 

În afară de discriminarea juridică şi politică, cea mai apăsătoare formă de discriminare a fost cea economică, care s-a manifestat mai ales prin majorările de cote şi impozite. Aceste majorări au fost impuse pe baza aşa-numitelor liste de chiaburi.

Definirea chiaburilor

"Chiaburii" erau o pătură socială creată artificial de ideologia comunistă. Potrivit acestei ideologii, societatea se divizează pe clase sociale. În mediul rural, clasele sociale existente sunt proletarii agricoli (ţăranii fără pămănt), ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi şi chiaburii. Conform ideologiei comuniste, chiaburii îi "exploatează" pe ceilalţi agricultori, iar între aceştia şi celelalte clase sociale rurale există o permanentă "luptă de clasă". Când partidul comunist a preluat puterea, a pornit o luptă  crâncenă împotriva chiaburilor.

În România, unii teoreticieni ai partidului au considerat chiaburi pe acei ţărani, care aveau mai mult de 10 ha teren arabil. După 1947, cota a fost ridicată la 20 ha.

Definirea mai precisă a chiaburilor s-a pus în discuţie în timpul plenarei Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949. Definirea dată de secretarul partidului, Gheorghe-Gheorghiu Dej, apărută şi în organul oficial al partidului era:

"Pentru a deosebi muncitorul agricol, ţăranul sărac şi cel mijlocaş, trebuie să ţinem seama de următoarele criterii:

-dacă are pămănt, în ce regiune se află pămăntul, dacă mai posedă şi alte mijloace de producţie, căte şi anume ce fel de mijloace de producţie; felul de cultură; căt produce şi căt aduce din producţia sa pe piaţă; dacă exploatează sau nu munca străină; dacă este sau nu exploatat de alţii; mărimea familiei, precum şi o serie de împrejurări locale pe care le aprecia numai cercetănd fiecare caz concret în parte."

Aceste criterii nu dădeau o definire clară a chiaburilor, rezultând o serie de abuzuri ulterioare. Practic, puteau fi consideraţi chiaburi persoanele din următoarele motive:

1.)    Posedarea unor mari terenuri agricole

2.)    Practicarea unor mici afaceri (proprietarii de cărciumă, -de magazin, -de moară, oameni care contra unei remuneraţii treierau cu batoză, etc.)

3.)    Origine (şi fiii chiaburilor puteau fi consideraţi chiaburi)

4.)    Stare materială mai bună în raport cu ceilalţi săteni

5.)    Utilizarea unui salariat (până în 1952 era luat în considerare doar cazul în care cineva utiliza pe tot parcursul anului forţă de muncă plătită, pentru ca din aprilie 1952 să intre toţi cei care depăşeau 30 de zile anual)

6.)    Manifestarea nemulţumirii faţă de regim

Şansa de a deveni chiabur era mai mare în cazul întreprinzătorilor rurali. Aceasta era pătura care introducea noi tehnologii în agricultură, exercita o mică afacere şi, implicit,  obţinea venituri mai mari ca ceilalţi săteni. Prin această grupă socială pătrundea modernizarea în lumea agrară,  iar mutilarea acestei pături însemna pierderea unor şanse de modernizare interioară a comunităţilor rurale.

Formele discriminării

În şedinţa plenară din 3-5 martie a PMR, s-au adus şi hotărâri pentru constrângerea economică a celor consideraţi chiaburi:

"[...] În etapa actuală, lupta împotriva exploatării capitaliste la sate trebue dusă prin aplicarea unei politici de îngrădire a chiaburimii [...]

Sarcina de îngrădire a puterii economice şi a influenţei politice a chiaburimii se îndeplineşte pe baza politicii de clasă la sate:

-prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi mijlocaş faţă de chiabur, chiar în problemele cele mai mărunte;

-printr`o politică fiscală de clasă, care să uşureze situaţia ţăranului sărac şi mijlocaş, de pe o parte, şi să apese pe chiabur, pe de altă parte;

-printr`o politică de clasă în domeniul colectărilor, a creditelor

-prin împiedicarea acaparării de către chiaburi a pămănturilor ţărănimii muncitoare

[...]Mişcarea cooperatistă trebue complet curăţită de orice fel de elemente capitaliste[...]

Conducerea cooperativelor trebue alcătuită numai din muncitori agricoli, ţărani săraci şi mijlocaşi.[...]

 [...]În gospodăriile colective nu pot fi primiţi chiaburi, ci numai ţărani săraci şi mijlocaşi.

[...]Propaganda şi agitaţia de partid şi îndeosebi presa de partid trebue să demaşte în faţa milioanelor de ţărani săraci şi mijlocaşi chipul veninos şi hrăpăreţ al chiaburilor, să cultive ura de clasă împotriva elementelor capitaliste dela ţară [...]

[...]Partidul trebue să îndrumeze sindicatele de salariaţi agricoli pentru a organiza pe toţi argarii, pe toţi muncitorii agricoli, permanenţi şi nepermanenţi, şi a intensifica lupta acestora pentru revendicările lor, împotriva chiaburimii."

Scopul declarat era, după cum se poate constata,  ruinarea economică a chiaburilor. Mijlocul pentru obţinerea acestui scop era discriminarea chiaburilor prin:

1.) Mărirea impozitului: cei consideraţi chiaburi trebuiau să dea o cantitate mai mare de cereale decât celelalte categorii de ţărani. Ponderea varia între 20-50% dar, de regulă, la presiunea autorităţilor centrale se aplicat cota maximă de 50%.

2.) Confiscarea averii: în mai multe cazuri gospodari consideraţi chiaburi erau siliţi să renunţe la casele lor, care deveneau sediul gospodăriei colective. Grajdurile erau utilizate pentru a aduna vitele gospodăriei colective.

3.) Interzicerea dreptului de vot: la alegerile din decembrie 1950 chiaburii nu au avut  voie să participe la alegeri.

4.) Excluderi din gospodăriile colective: Deşi statutul-model al gospodăriilor colective interzicea primirea chiaburilor în gospodăriile colective, mulţi gospodari consideraţi chiaburi s-au înscris de bună voie ca să scape de pămănt şi, în mod automat,  de cotele apăsătoare. Alţii erau constrânşi să se înscrie deoarece gospodăria colectivă avea nevoie de terenurile lor. După ce s-au înscris în gospodăria colectivă, unii gospodari erau consideraţi chiaburi  şi erau excluşi din gospodăria colectivă. În locul lotului de pământ cu care s-au înscris iniţial, (şi care era comasat în perimetrul teritoriului gospodăriei colective) au primit pământ în altă parte, pământ de regulă de calitate inferioară şi la o distanţă mai mare. Cei excluşi nu au mai  primit înapoi inventarul agricol (animalele şi uneltele agricole).

5.) Excluderea de la locul de muncă: în 1952 au fost daţi afară din instituţiile de învăţământ o parte a învăţătorilor, fiind consideraţi chiaburi.

6.) Executarea: există cazuri când gospodari consideraţi chiaburi au fost executaţi, pentru a obliga ţărănimea să facă treierişul pe câmp sau pentru a-i intimida în vederea înscrierii în gospodăriile colective.

Modul de întocmire a listelor de chiaburi

Listele de chiaburi erau întocmite de către Comitetele Provizorii comunale (în 1949) iar mai târziu de Sfaturile Populare comunale. Această activitate trebuia să fie "îndrumată" de către organizaţiile locale de partid. Dat fiind faptul că şi cei mai importanţi funcţionari ai Sfaturilor Populare (secretarul şi preşedintele) erau de regulă membri de partid, efectiv membrii partidului hotăreau cine va fi considerat chiabur şi cine nu. Aceasta dădea o putere însemnată membrilor de partid. Dacă cineva era trecut pe lista chiaburilor, curând ajungea în pragul falimentului, din cauza cotelor ridicate. Deseori, după plata cotelor nu-i rămănea destul grâu nici  pentru pâine. Deci, era vital pentru proprietarul de pământ să nu fie trecut pe lista de chiaburi. Şi membrii partidului erau conştienţi de puterea pe care le posedă prin întocmirea listelor de chiaburi. Faptul că categoria chiaburilor nu era definită precis, a făcut posibilă ca cei care întocmeau listele cu chiaburii să treacă în această categorie şi alţi ţărani, numai din motive personale, ajungându-se la adevărate "reglări de conturi".

Pentru persoanele aflate în funcţii  administrative sau politice originea de chiabur putea fi un element vulnerabil, existând colegi rivali care marşau pe această linie în timpul atacurilor îndreptate împotriva lor. Nu de puţine ori colegii de muncă îşi denunţau colegii sub motivul că erau de origine chiabură.

Dacă un funcţionar sau un membru de partid avea legături cu chiaburi  sau a luat apărarea unor chiaburi, putea să-şi piardă slujba. În cazul în care era nevoie de pămăntul lor pentru înfiinţarea gospodăriei colective, gospodarii consideraţi chiaburi erau radiaţi de pe lista chiaburilor  şi trecuţi în rândul ţăranilor mijlocaşi  şi, astfel, erau primiţi în gospodăria colectivă.

Întocmirea listelor de chiaburi între 1949-1952

În anul 1949 s-au întocmit pentru prima dată liste de chiaburi, probabil pe baza definiţiei date de către Gheorghe-Gheorghiu Dej la plenara PMR, din 3-5 martie 1949.

Cadrul legislativ pentru întocmirea listelor de chiaburi reprezenta legea nr. 18/1949 care reglementa impozitul agricol. Articolul 19 al acestei legi prevedea, că gospodăriile chiaburilor trebuie supuse unei măriri a impozitului variind între 30-50%. Comitetele Provizorii ale plaselor trebuiau să întocmească listele de chiaburi, şi trebuiau să le înainteze Comitetului Provizoriu judeţean.

În august 1949 s-au întocmit prima dată liste de chiaburi, de către Comitetele Provizorii comunale.

La 4 aprilie 1950 Comitetul Provizoriu judeţean a cerut comitetelor de plasă înaintarea (în 48 de ore) a  listelor de chiaburi din anul anterior. Listele au fost întocmite între 5-7 aprilie. Spre deosebire de anul anterior, în 1950 Comitetul Provizoriu judeţean a ordonat aplicarea în fiecare caz a impozitului maxim, de 50%.

În iunie 1950 comitetele provizorii au primit instrucţiunea ca preoţii, numai din cauza profesiei lor, să nu fie trecuţi pe listele de chiaburi.

.