Maria Beloia, fata de 16 ani care a legat intre ele familiile Jurca din Carsie si Beloia din Valea Ravensca

.

Ideea realizarii Arborelui Genealogic al Beloiestilor, pe care mi-a dat-o inspre placuta indeplinire Uica Emilian Beloia din Bucuresti, verisorul primar al lui Beloia Gaia, bunicul meu dinspre tata, a adus cu sine, in mod natural, si ideea realizarii Arborelui Genealogic al Jurconilor din Carsie, familia din care mama mea, Maria, provine.

Am purces asadar, la o migaloasa dar plina de satisfactii munca de cercetare in actele vechi, in arhive si printre batranii satului, pentru a afla date despre cei batrani si a nota evenimentele ce au supravietuit acestora si au ramas in amintirile celor aflati in viata.

Fireste ca aceasta activitate mi i-a adus insistent in memorie pe parintii mamei mele, Deda Patrut si Muma Stanca, prapaditi acum 10 ani la doar trei zile unul dupa altul, Dumnezeu sa ii odihneasca in pace acolo unde se afla.

Mi l-a adus in memorie pe Deda Vasa, bunicul dinspre tata al mamei mele si in mod firesc, odata cu el, pe Meila, sotul Elenei si tatal lui Ionel Jurca, unul dintre vecinii nostri de la Carsie, prapadit de tanar inca, dar pe care eu il tin minte si acum cat era de prietenos cu mine cand eram mititel.

Mi-l amintesc de asemenea pe Deda Stevan, purtand haine tesute manual la razboiul din casa, fratele lui Deda Vasa.

Despre parintii lor, Mosu Nicolae si Baba Magdalena, nu isi aminteste nimic nici mama mea, stranepoata lor, insa cautand in arhivele comunale din Sichevita, voi obtine duplicate ale actelor lor de stare civila, indiferent cat vor costa acestea.

Nimic nu este mai frumos - asta e concluzia la care am ajuns dupa catava vreme de cercetare - decat sa ii invii pe stramosi in amintirea semenilor lor.
Caci, realizarea Arbolelui Genealogic nu este un act individualist, de familie, ci unul de mandrie, care va fi postat in mediul virtual, vizibil tuturor celor din lumea asta care stiu romaneste.

Asa cum ceea ce am postat pana acum despre Beloiesti a fost accesat din aproape 10 state ale globului, probabil de persoane carora le spune ceva numele de Beloia sau cel de Sichevita, asa si de acum inainte, accesarile si afisarile de pagini de pe blog, cu certitudine vor continua.

Voi posta fotografii vechi cu chipurile celor despre care am vorbit, cu conditia sa gasesc acele fotografii.

Voi posta fotografii vechi ale rudelor, vecinilor si cunoscutilor stramosilor mei, cu conditia ca familiile lor sa fie de acord sa mi le incredinteze temporar spre scanare.


Prin acest post marchz inceputul Arborelui Genealogic al Jurconilor din Carsie, ramura ce vine de la Nicolae si Magdalena Jurca, strabunicii mamei mele Maria si ai lui Iovica, fratele ei.

.

Maria Beloia la varsta de trei ani, impreuna cu parintii ei, Petrut si Stanca. Poza din 1944.

.

.

Maria Beloia, la 19 ani, cu Saulica, fiul ei si-al lui Pavel, in varsta de 3 ani. Poza din 1961

.

.

Arborele Genealogic al Beloiestilor, conceput de Emilian Beloia

Arborele Genealogic al Beloiestilor, conceput de Emilian Beloia

.
Pentru ca lui Emilian Beloia i-a pasat intotdeauna de locul si de oamenii dintre care a plecat, s-a gandit, in ultimii ani de viata, sa aduca un omagiu inaintasilor sai. Sa le ofere tinerilor un instrument prin care sa isi poata rememora si comemora, inaintasii si stramosii.

Pentru asta, a conceput si realizat Arborele Genealogic al Beloiestilor.

L-a conceput, realizat si scris. Apoi mi l-a dat mie, la nunta lui Anton, fiul lui Sava Beloia de la Orsova, cu rugamintea sa il completez.

Ceea ce am si inceput sa fac, completandu-l cu formatul electronic si cu noi informatii despre stramosi despre care am aflat in ultima vreme.

Acest blog este dedicat si implinirii postume a visului lui Emilian Beloia.

.

Epitaf pentru Emilian Beloia

.

O familie unita pe malul unei Dunari linistite!

In fata casei Maicii Marita, unde a crescut!

La Straneac!

La Straneac in grota!
.

Emilian Beloia s-a prapadit la Bucuresti in ultimele zile ale lui 2010. Acum el se odihneste in cimitirul din Popesti Leordeni, alaturi de cea care i-a fost tovarasa de viata timp de cincizeci de ani, Florica Cheres si alaturi de parintii ei.

Evenimentul, dincolo de durerea nemasurata adusa familiei, rudelor si nenumaratilor prieteni, apropiati, fosti colegi, vecini si cunoscuti, a relevat o mare caldura umana si solidaritate din partea tuturor acestora, fata de familia fiicei sale Irina si a fiului sau Cristian.

Cateva sute de persoane umplusera pana la refuz, intr-o zi geroasa din luna dembrie 2010, micuta Biserica Cutitul de Argint din Bucuresti, al carei membru activ Emilian Beloia a fost inca din timpul vietii, venisera cu totii pentru a-si lua ramas bun de la el. Era biserica de suflet a tuturor Beloiestilor din capitala si a copiilor lor, cum frumos spune Lavinia Craciun, fiica Irinei si nepoata lui Bunu Emilian si a Bunei Floarea.

Ani de-a randul, cu sau fara stirea bucurestenilor, Emilian Beloia a condus din fotoliul de director al APANOVA BUCURESTI, destinele apelor care le intrau si le ieseau oamenilor din case. Marea, Dunarea sau Dambovita au fost pentru el entitati curente de lucru, iar uriasa sa responsabilitate facea sa se culce seara cu apa in gand si sa se trezeasca cu ea dimineata.
Cine stie daca placerea sa de a lucra in domeniul apei nu a fost determinata de faptul ca el se nascuse, in anul 1938, aproape de malul Dunarii, in mijlocul marii familii a lui Sau si Varvara Beloia, de la Straneac.

Nu se stie daca apropierea fluviului de localitatea natala a fost cauza care l-a adus mai tarziu pe Emilian sa lucreze toata viata cu apa, sa o studieze, sa elaboreze lucrari si studii tematice si sa lase in urma un mare volum documentaristic scris. Este cert faptul ca Emilian Beloia a voit foarte mult ca rezultatele muncii sale de studiere a fenomenului acvatic in zona capitalei Romaniei sa ajunga la marele public si in bibliotecile facultatilor de profil din tara si de peste hotare, dar chemarea sa langa sotie a fost prematura si desavarsirea lucrarii sale ramane in sarcina urmasilor lui.

Materialul, ajuns in faza terminala, asteapta sa vada lumina tiparului prin grija Irinei, a lui Mihut, destoinicul ei sot si a fiicei lor Lavinia, ajutati de peste ocean, tocmai din Canada, de celelalte doua nepoate ale sale, Milena si Madalina, fetele lui Cristian si ale Marinei.

Mama lui Emilian, Mileva, era cea mai mica dintre cei doisprezece copii ai lui Sau si Varvara Beloia. Inaintea Milevei, Varvara ii nascuse pe Veselin, Anton, Vicea, Marita, Milan, apoi doua fete neidentificate inca, pe urma pe Ana, Veta si Iglica, mai un copil neidentificat inca si apoi pe Mileva, in anul 1910.
La nastere, Emilian Beloia avea 11 unchi si matusi si aproape 20 de verisori primari. Sora sa Ana, mai mare decat el cu sapte ani, avea sa se marite cu Adam Nemesagu din Sichevita si in 1961, la numai 30 de ani, la nasterea copilului lor Misu, avea sa se prapadeasca.

Desi la Sichevita Beloiestii aveau averi mari, livezi, pamanturi si case, Emilian a fost primul copil ce a lasat satul in urma si s-a dus la facultate oras, a lasat in urma coliba stramoseasca din lemn si piatra de la Straneac, casa din sat si si-a creat un destin despre care satenii multi ani au vorbit cu respect si poate cu usoara invidie.

Nu demult, Irina, fiica lui Emilian, verisoara a tatalui meu, imi povestea despre una din ultimele dorinte ale tatalui ei, aceea ca, dupa disparitia sa, ea sa organizeze o donatie de carti bibliotecii din comuna natala Sichevita. Cartile ar urma sa fie selectate din vasta biblioteca personala de cateva mii de titluri pe care Emilian a creat-o in timpul vietii si aduse la Scoala generala din comuna Sichevita.

Este un gest care denota faptul ca niciodata, Emilian nu a uitat locurile in care s-a nascut si a crescut.
Dovada in plus sta un set de fotografii din 1993, facute cu ocazia unei vizite la Straneac de Emilian si Floarea, insotiti de copii, gineri si nepoate.
Revenirea lui Emilian in Banat a mai fost imortalizata si cu ocazia nuntii lui Anton Beloia si a Alinei, ce a avut loc la Timisoara in vara lui 2009.

Fotografiile alaturate ni-l arata pe Emilian Beloia in mijlocul familiei sale fericite!

.

Iosam Gaina la Timisoara, de Pastele 2011

.

.

Inaintea sarbatorii de Paste, un prieten de-al meu, din copilaria petrecuta pe Valea Ravensca, mandru de fata lui ce face facultatea la Timisoara (de unde o sa iasa inginer de mediu, adica angajata a Politiei de mediu) si are si serviciu la Timisoara, bine platit in security, a venit la ea in vizita, cu cele ce se aduc de sarbatori, acolo!

Ca sa isi arate prietenia, a trecut si pe la mine, sa ciocnim un pahar de rachie.
Sigur, m-a aflat cu oala de sarme plina in frigider, am baut rachie mai intai, apoi am mancat sarmele, pe urma am baut vin si am mancat cozonac cu nuca si cozonac cu mac.

La sfarsit, pentru ca microbuzul statea cu motorul pornit sub podul de la Autogara, gata sa plece spre Clisura Dunarii, s-a grabit sa il prinda si l-a prins pana la urma.
Acolo s-a intalnit cu Ovidiu, baiatul Dinei, inginer la Timisoara, care mergea si el acasa de sarbatori.

Iosam s-a pus in dreapta soferului si de acolo a inceput sa dea ordine pasagerilor, dar mai ales soferului, un berzastean de isprava, care incerca cu mari eforturi sa suplineasca disparitia autobuzului Autotim pe traseul Timisoara-Berzasca.

Pana la urma, au iesit cu bine de sub pod si au plecat, intr-un nor de fum, inspre Calea Sagului...

Drum bun!

Iata, mai jos, doua poze facute in locuinta prietenului sau de la Timisoara, printre felii de cozonac, pahare de vin si oua rosii!


.

Din tineretile Beloiestilor si ale Jienilor

.
Beloiestii veniti de la Straneac si cu Jienii originari de peste Dunare s-au intalnit, ca viitoare familii inrudite, pe Valea Ravensca, dupa ce Gaia, copilul mai mare al lui Veselin Beloia si nepot al lui Sau si Varvara Beloia din Straneac, s-a insurat cu Paladuica, fata lui Pavel Jian.

Pavel Jian si ultima sa sotie, Ana, traiau intr-o coliba mica, cu doar doua sobe, ridicata la mica distanta de coliba lui Ilia Chitu si baba Nasta, langa un par mare cu miezul rosu.
Mai tarziu, dupa ce Gaia a venit de la razboi si dupa ce si-a maritat fata, impreuna cu Paladuica si cu fiul lor Ghita, acesta a construit o alta coliba, din caramida, cu patru sobe mari, pivnita, multe anexe si grajd pentru vite, care stau si acum in picioare.

Postam cateva dintre fotografiile celor batrani, inaintasii nostri, in semn de pretuire pentru memoria lor.

.

.
Fostul jandarm Pavel Jian (stanga), socrul lui Gaia Beloia, Ion Stroia de la Giroc, impreuna cu un militian, in anul 1950.
.

.
Pavel Beloia (al doilea din dreapta), nepotul lui Pavel Jian, in adolescenta, poza din 1951.
.

.
Pavel Beloia, fiul lui gaia si Paladuica Beloia, in adolescenta, poza din 1949.
.

.
La nunta lui Pavel Beloia cu Maria, poza din 1957. In fata langa muzicanti, cu manecile camasii albe suflecate - socrul mare, Gaia Beloia. In spate, cu un copil in brate, Milan Sorescu, ginerele lui Gaia Beloia.
.

.
Gaia Beloia (stanga) cu alti camarazi de arme, fotografie facuta pe front dupa concentrare, in 1939.
.

.
Paladuica Beloia, fiica lui Pavel Jian, in 1940, cand sotul ei, Gaia, a plecat la razboi. Este impreuna cu copilul lor, Pavel si cu fata mai mare.
.

.
Gaia Beloia june (dreapta, cu caciula pestrita), la joc, cu alti tineri din comuna. Poza din 1930.
.

.
Beloia Gaia, june (stanga), impreuna cu alti consateni, cu pustile de vanatoare. 1933.
.

.
Pavel Beloia (centru, cu cravata)la varsta de 20 de ani, venit intr-o permisie din armata. Petrecere cu muzicanti. 1957.
.

.
Gaia Beloia, poza din 1945 de pe Livretul Militar, la terminarea razboiului.
.

.
Beloia Pavel, fiul lui Gaia si Paladuica, poza de pe primul buletin, facuta in 1951.
.

Fotografie cu primii Beloiesti cunoscuti

.




Fotografia Beloiestilor, primul atestat fotografic de pana acum al neamului nostru, are format 8/12 cm, pe alocuri este rupta pe margini si e foarte ingalbenita de vreme, ca si cum atunci ar fi existat tehnica sepia.
Ea ar putea data din anul 1918, avand in vedere varsta pe care o afiseaza unul dintre copilasii identificati in ea – Gavrila Beloia, bunicul meu dinspre tata, care in poza are cca 7 ani.

In fata fotografului pozeaza un grup relativ mare de personae, organizate dupa moda vremii: varstnicii asezati pe scaun, iar cei mai tineri sezand in picioare, in jurul lor.
Investigatiile si cercetarile de pana in prezent au stabilit o serie de detalii referitoare la cei fotografiati, dar nu au putut duce la identificarea tuturora, lasand loc unor cercetari viitoare, cert intrucatva ingreunate de disparitia martorilor contemporani acelor vremi.

Asadar, in fata portii unei case din sat, peste care au fost agatate trei ponevi cu modele geometrice si florale, tesute manual la razboi, sade un grup de 12 persoane.
Nu se stie daca acea casa mai este in picioare sau nu, nimeni nu stie unde a fost situata in Sichevita si cui anume a apartinut. Se prea poate ca fotograful, intr-o zi de sarbatoare, sa se fi instalat in centrul comunei, in fata casei vreunui satean, cu aparatul de fotografiat pus pe trepied, iar cei ce treceau pe acolo se asezau si se fotografiau. Asadar, se prea poate ca acea casa sa nu aibe legatura cu Beloiestii.

Pe scaune, la mijlocul grupului - stramosii nostri, comuni tuturora - Mosu Sau (al carui nume eu il port – cu un fior de mandrie, marturisesc) si Baba Varvara (al carei nume nu l-a purtat pana acum nicio fata din neamul nostru).
Cand s-a nascut fiica mea Andrada, in 1987, eu nu stiam ca a existat in trecutul neamului meu o femeie ce a purtat arhaicul si frumosul nume Varvara.

Intre Mosu Sau si sotia sa, sade in picioare o fetita frumusica si scrutatoare de cca 8-9 ani, tunsa scurt, incaltata cu pantofiori, lucru rar la acea vreme, bag-seama!

Acea fetita este Mileva, nascuta in anul 1910, ultimul copil al celor doi ce o incadreaza, viitoarea mama a lui Uica Emilian si a Anei. Mileva este bunica Irinei si a lui Cristian, strabunica Laviniei si a fiicelor din Canada ale lui Cristian, Milena si Madalina.

Mosu Sau isi sprijina cu afectiune mana stanga pe umarul drept al mezinei lor, iar aceasta sade intrucatva rezemata cu soldul de coapsa mamei sale, in timp ce in mainile impreunate in fata tine un ceva mititel, un obiect drag probabil.
Mosu Sau este imbracat in costum popular cu camasa alba lunga, obiele cu motive transversale rosii sau bordeau, opinci din piele de porc, pieptar (laiber) din piele de vitel si palarie noua asezata cochet, putin pe-o parte. Are ochii de culoare deschisa si o mustata alba, bogata, care ii da un aer grav dar senin. Pare sa aiba catre 65 de ani, dar nu este sigur, putand avea chiar mai mult.

Baba Varvara, asezata pe scaun langa el, e imbracata in costum popular, cu sort negru si pe cap cu carpa neagra imbrobodita in fata, cu opinci din piele de porc in picioare. Priveste scrutator, afiseaza siguranta si stapanire de sine.

In dreapta lui Mosu Sau, imbracate in costume populare – ciupag, poale si sort cu flori viu colorate, cu capul descoperit si tunse dupa modelul de la oras, doua fete mari avand intre 15 si 18 ani. Poarta si ele pantofi in picioare. Sunt doua dintre fetele celor batrani. Poate Ana, poate Veta sau poate Iglica, despre care nu s-au obtinut date in plus pana acum, decat ca toate trei au fost nascute intre 1895 si 1908. Se poate ca una dintre cele trei fete stiute ca s-au nascut una dupa alta, inaintea Milevei si inaintea inca unui copil - necunoscut dupa nume pana acum - sa se fi prapadit inca din copilarie, si atunci dintre cele doua aflate in fata fotografului, obligatoriu una este Veta, care s-a maritat si a avut si ea doua fete – Elena si Ana. A doua din fotografie, asezata langa Veta, poate sa fie asadar ori Ana, ori Iglica.

In spatele lui Mosu Sau sade in picioare o femeie inalta, avand cca 40 de ani, cu trasaturi frumoase, imbrobodita cu carpa neagra si cu ciupag inchis la culoare, semn ca este vaduva. Nu a recunoscut-o nimeni pana acum. Se poate sa fie o sora mai mica a Babei Varvara, ori a lui Mosu Sau, dar este doar o presupunere. Oricum e cineva din familie, dar nu face parte dintre descendentii cuplului Sau-Varvara.

Langa ea se vede, printre cei doi batrani, stand in picioare, o femeie tanara, de cca 25 de ani, maritata, avand carpa legata la spate, in costum popular cu laibar peste ciupag. Nu a putut fi identificata.

In continuare, se distinge cu greutate o alta femeie tanara, poate de 22 de ani, care tine in brate un baietel blondut de cca 3 ani, care poarta laibarut peste o camasuta alba. De asemenea neidentificata.

In fata ei si la stanga Babei Varvara, sade o femeie de cca 30 de ani, avand trasaturi frumoase, singura care zambeste catre fotograf, imbracata in costum popular cu laibar de piele de vitel si opinci de piele de porc in picioare. In piept are o floare alba. Sortul e inchis la culoare, iar modelul floral este in culori stinse. Carpa de pe cap o are legata la spate.
Este Beloia Ana, nascuta Stroia, sotia lui Veselin, primul copil al celor batrani.
Ana Beloia tine de mana, de-o parte si de alta, pe cei doi copii ai ei – Gavrila (Deda Gaia, tatal tatalui meu) de cca 7 ani (nascut in 1911) si Vasa, de cca 9 ani (nascut in 1909, probabil), amandoi imbracati in costume populare, cu camasa lunga, bracinari late si pieptare de postav pe deasupra, cu opinci din piele de porc in picioare. Amandoi copiii sunt imbracati ingrijit, pieptanati cu carare pe mijloc si stau cumintei langa cei mari. Gavrila, mai blondut, este mai inalt decat Vasa, desi este mai mic cu doi ani decat acesta. El are o floricica prinsa in piept.
Il tin minte si acum pe Deda Gaia, ca i-a placut intotdeauna, cand mergea pe drum, sau pastea vitele, in general cand avea mainile libere, sa tina in mana un firicel de floare. Bunica Varvara isi sprijinea, in fotografie, mana stanga pe umarul drept al nepotelului.


Toate fetele si femeile din poza au coltisori din cipca (dantela crosetata manual), cusuti la partea de jos a poalelor, fiind vizibili de sub sort. Foarte important de precizat este un element de cochetarie si de ingrijire - faptul ca la niciuna dintre femei, sortul nu sade stramb nici macar cu jumatate de deget, intrucat acei coltisori de dantela se vad in mod egal si in partea stanga si in partea dreapta a sorturilor.
Cu exceptia fetelor nemaritate din dreapta lui Mosu Sau, toata lumea poarta pieptare inchise la culoare (laibere) peste camasile sau ciupagele albe.
Intregul tablou static denota caldura si ralatii apropiate intre membrii familiei, atatia cati au fost de fata la realizarea fotografiei.

Este un crampei de istorie, o clipa imortalizata poate din dorinta lui Mosu Sau, sau poate din cea a sotiei sale, poate la insistentele fotografului, dornic sa castige un creitar.
Fara indoiala ca nimeni dintre cei fotografiati atunci, acolo, in urma cu aproape noua decenii, nu s-a gandit ca acest cliseu va fi vreodata cercetat cu lupa, ca cineva va incerca sa ii recunoasca, isi va aminti de ei, ii va pretui, ii va regreta si va scrie pe internet despre ei. Nu se poate ca cineva dintre ei sa fi intuit ca odata, candva, dupa anul 2000, nepoti si stra-stranepoti, cum suntem noi acuma, sa se gandeasca la ei cu duiosie si cu mare interes.

Cu privire la anotimpul in care a fost facuta fotografia, se poate estima ca momentul imortalizat apartine unei dulci primaveri, candva fie la sarbatoarea Pastelui, fie la cea a Rusaliilor ori Nedeii.

Dupa cum se stie, familia lui Sau Beloia locuia la Straneac, membrii ei coborau rareori in sat, distanta mare – de cca 18 km - pana la Sichevita determinandu-i sa vina cu caruta trasa de cai, in general de sarbatori, ori cand in sat erau organizate targuri.
Venirea in sat cu caruta era datorata nevoilor de a-si vinde purceii ori viteii care le prisoseau, cai sau manjii fatati la Straneac, de a valorifica putinile cu branza de vaca si de oaie pe care o produceau in gospodarie, sau cosurile pline cu oua de gaina.
La fel ca si alti vecini, Beloiestii aduceau spre vanzare piei de iepure, vulpe, lup sau mistret, animale pe care le vanau in padurile seculare ce inconjurau Straneacul, sau poate untura de viezure, colti de mistret, coarne de cerb ori alte produse rezultate de pe urma vanatorii.

Dintotdeauna, Beloiestii au avut arme de vanatoare. Au fost recunoscuti de rude, vecini si consateni ca fiind de departe cei mai buni intr-ale vanatorii, buni ochitori!
Eu tin minte inca si acum multe intamplari pe care, in vremea cand am locuit in Sichevita impreuna cu parintii mei (1965-1969) mi le povesteau Deda Veselin si sotia sa Maica Ana, aflati in intretinere la tata si la mama, dar si Deda Gaia (Gavrila), fiul lor cel mic, cu privire la ispravile lor vanatoresti, la conflictele lor cu jandarmii imperiali ce urcau periodic, din garnizoana de la Mudava (Moldova Veche) sa confiste armele ramase la colibentii din Straneac de pe vremea razboiului de independenta din 1877.

De asemenea, venirea in sat se datora nevoilor de aprovizionare, ei trebuiau sa cumpere zahar, cuie pentru potcovit caii, petrol lampant, farfurii de portelan, pahare de sticla, curele pentru hamurile cailor, biciuri din piele, samanta de cereale necesara insamantarilor de primavara, galeti de tabla, securi, barde, fierastraie si alte produse ce veneau de la oras, ori sa isi faca la fierarul din sat potcoave pentru cai si cutite pentru pluguri.

Targurile periodice se organizau in mod obligatoriu si in zilele marilor sarbatori ortodoxe de care vorbeam mai inainte, astfel ca un alt motiv important pentru care cei 12 Beloiestii au putut cobori de la Straneac era nevoia ingrijirii sufletului, sus ei neavand nici biserica, nici servicii duhovnicesti. De aceea, primavara mai ales, de sarbatorile ce anuntau incheierea sezonului rece si inceperea muncilor campului, cand se ofereau servicii de impartasanie, cuminecatura etc, Beloiestii, la fel ca si alti vecini, coborau in sat pentru a face cele de cuviinta la biserica.

Alte motive ce puteau sa motiveze venirea unui grup de 12 membri ai familiei in sat ar putea fi ori petirea vreunei fete din sat de catre vreun june din familie, ori botezarea vreunui copilas ramas nebotezat dupa nastere sau a vreunui nou nascut, ori logodirea vreunui tanar sau a unei fete din familie cu alesul inimii, gasit in sat.
Se poate ca fotografia sa fi fost facuta la oricare un asemenea eveniment, sau cu ocazia participarii familiei la unul sau la mai multe asemenea evenimente din aceeasi zi.

De ce nu s-au aflat de fata la momentul fotografierii si ceilalti membri ai familiei?
Avand gospodarie mare la Straneac, cu animale mari – cai, iepe gestante, manji, vaci pentru lapte, vitei, oi, capre, porci, gaini etc, o parte a celor din familie trebuia sa ramana sa ingrijeasca gospodaria si animalele.

Mersul spre Sichevita dura cateva ceasuri bune. Coborarea in sat incepea dimineata devreme, mult inainte de ivirea zorilor, pe dealul Caraula, ramas renumit pentru cat era de abrupt, cu rotile impiedicate pe alocuri, astfel ca rasaritul soarelui ii prindea in sat, cu caruta trasa in targ, caii dezhamati si cu un brat de trifoi in fata si cu junincile de vanzare priponite de rotile carutei. Venirea in sat era un bun prilej de a-si revedea cunoscutii, prietenii, neamurile din comuna etc, de a afla noutati si de a transmite noutati despre cei de la Straneac neamurilor lor din sat.
Dupa oboseala unei zile incarcate de evenimente, trebaluiala de pe la primarie, unde se plateau darile, multumiti de cele vandute si de cele cumparate, Beloiestii plecau inapoi imediat dupa spartul targului si ajungeau acasa pe inserate, dupa ascensiunea aceleiasi nemiloase Caraule, fiind asteptati cu cina calda pregatita de cei ce ramasesera la coliba si acum erau dornici sa auda ce noutati au mai fost prin sat.

Ceea ce au comun toti cei ce privesc din urma cu nouazeci de ani este un singur si inexorabil lucru: cu totii sunt trecuti in alta dimensiune.Cu totii sunt doar dragi amintiri in constiinta urmasilor lor. Amintiri frumoase si de acum inainte cu respect depanate.

Ultimul dintre cei din fotografie s-a prapadit acum 13 ani, in 1998, la varsta de 87 de ani. A fost Beloia Gavrila, bunicul meu dinspre tata. El a fost verisor primar cu Uica Emilian Beloia, parintii lor – Deda Veselin si Maica Mileva fiind frati. Bunicul meu a mai fost verisor primar si cu Uica Sau, bunicul Evelinei si al lui Toni, precum si al lui Milan, Ionel si Vasile.

Fie-le tuturor celor plecati, odihna usoara!
De noi depinde cat de perena si de apreciata va fi memoria lor!
Vom gasi oare resursele sufletesti sa le edificam un monument funerer colectiv, la Sichevita, sau la Straneac, sau la bifurcatia de la Liborajdia, locul de unde se incepea ascensiunea spre Straneac, pe Caraula? Astfel incat sa ii readucem si in memoria colectivitatii in care au trait?

Pe spatele fotografiei stau scrise, cu tocul cu penita, urmatoarele cuvinte: “De suvenire. Sau Beloia, fiii lui si nepotii”. De asemenea, cu creionul, dedesubt cineva a scris mai tarziu, cu o caligrafie evoluata: “Beloia Sava, Sichevita nr. 148”. Mai sunt si alte inscrisuri neinteligibile, pare ca ale unor copii, suprapuse, toate in creion, din care una reia grafia cu cerneala “De suvenire. Sau Beloia, fiii lui si nepotii”.

Saulica