Sichevita 1965. Amintiri de la Scoala Mica. I.
Intamplarea
ce o voi relata s-a petrecut cu aproape jumatate de secol in urma, in
indepartatul an 1965 si reamintirea ei ma emotioneaza, imi abureste ochii si
imi pune un nod in gat. S-a petrecut in curtea Scolii Generale Sichevita, singura
unitate locala de invatamant din acea vreme, scoala cu patru clase, mai tarziu
denumita si Scoala Mica. Amintirile copilariei mele fericite la Sichevita se
leaga nemijlocit de Scoala Mica si de invatatorii ei de atunci, dar mai ales,
se leaga de multimea de copii ce pareau ca vin la scoala mai mult pentru a se
juca in curtea ei. Se vede astazi ca acea impresie a mea de atunci a fost
eronata, intrucat multora dintre elevii de atunci ai scolii le-a placut cartea,
au continuat sa studieze si au ajuns oameni mari, cu care comuna se mandreste
astazi, numindu-i fiii ei.
Incepuse
scoala de aproape o luna, iar toamna lunga si frumoasa zapacise salcamii, care
dadusera in floare a doua oara! Micuta curte a scolii, de forma literei L, era
dominata de un nuc mare si batran, crescut langa zidul de piatra ce o despartea
de gradina vecinului de alaturi, iar in apropierea usii de intrare in clasa
gradinitei fusese ridicat un portic de gimnastica ce noua, piticilor
dintr-a-ntaia, ni se parea inalt pana la cer. La mijlocul barei sale transversale,
pana la aproape de pamant, atarna o franghie ce avea la capat un inel metalic. Nu
se stia daca pe acel portic existasera vreodata doua inele sau doar acesta
singur, de care copiii tindeau sa se agate, sarind care cat de sus putea. Cu
atat mai putin se stia daca cineva evoluase vreodata pe portic in “proba de
inele”.
Cert
este faptul ca acel nuc batran si acel portic erau martori cum, din ora in ora,
intr-o larma de nedescris, provocata de frenezia sosirii celor 10 minute de
recreatie, elevii dadeau buzna in curte pentru a-si consuma energia acumulata
in timpul sederii in banci. De indata ce cineva agita clopotelul in usa
cancelariei din capatul coridorului, usile celor patru sali de clasa zburau in
laturi si curtea se umplea ochi de copii si de mare larma. Unii se grupau sub
portic, pentru a-si exersa abilitatile atletice, in timp ce altii foloseau
pauza pentru alergat. Fetitele stateau grupate pe margini si ii urmareau pe
micii sportivi ce se produceau in fata lor. Pe atunci, la 20 de ani dupa
razboi, in comuna nu existau mingi de niciun fel, sau cel putin copiii nu aveau
asa ceva, asa ca fara exceptie, ei fie se alergau unii pe altii simuland atelajele
de cai, fie jucau cacica, turca, prinsa, capra ori lapte gros. Cat de frumoase si de fericite erau acele
vremuri, lipsite de griji, cand joaca, invatarea si scrierea erau singurele
obligatii ce le aveam!
In recreatia
mare a acelei zile, in curtea scolii era plin de frunze de nuc, noaptea fusese
friguroasa, dar acum soarele o lumina si o incalzea la fel de bine cum o animau
puzderia de copii ce dezertasem din clase pentru a ne bucura de frumusetea
acelei zile de toamna.
Cei
dintai dintre baietii care ocupasera curtea stransesera de pe jos nucile cazute
in ultima ora si acum le consumau satisfacuti ori le schimbau pe te miri ce cu
altii. Primele atelaje de caluti, organizate la poarta de intrare in curte,
dadusera deja navala intr-un iures de strigate si intorceau in fata gradinitei,
in trombe de praf, cu strigate aprige de victorie. O parte din fetite erau deja
grupate pe capacul insorit de deasupra intrarii in beciul cu lemne de foc, de
unde urmareau intrecerea.
Cativa
dintre elevi, care veneam de la colibele din Valea Ravensca, Zasloane,
Curmatura sau Gramansca eram stingheri, nu ne cunosteam foarte bine nici intre
noi, darmite cu ceialti copii din sat ce crescusera impreuna si se mai jucasera
impreuna, asa ca stateam stingheri mai deoparte, langa usa de la coridorul
claselor. Nu fuseseram dati la gradinita, vedeam pentru prima oara cum arata o
scoala, astfel ca pentru noi era o mare noutate faptul ca aici vin atatia copii
sa se joace impreuna.
Langa
mine statea Tomita Belovici, colegul meu cu care imparteam prima banca de pe
randul de la fereastra. Tomita aducea de acasa felii mari de gutui, iar eu avea
prin buzunare samburi de nuca, astfel ca faceam schimb si degustam fructele
toamnei, uitandu-ne la galagiosii din curte. Ceva mai devreme, il remarcasem in
zona porticului pe verisorul meu, Ionica al lui Dochia, mai mare decat mine cu
trei ani, ce nu imi prea dadea atentie, eu fiind abia in clasa intai. Discuta
ceva cu Icoana Munea, colega sa de clasa si importanta fiica a militianului din
comuna. Dintotdeauna fusese mare crai si aud ca si acum este la fel!
La un
moment dat l-am vazut pe varutu Ionica cum, la indemnul dracilor de Ilia lu
Tisu si de Puiu Preda, alti doi colegi de-ai sai ce numai de dracovenii erau
buni, dar mai degraba pentru a se da zglobiu in fata fiicei militianului, se
agatase de inelul metalic de la portic si incepuse sa se ridice pe franghia
acestuia. Prea mic pentru o vitejie atat de mare si neavand destula putere sa
se tina la inaltime, mainile il tradeaza si i se desprind, iar el cade rau de
tot, lovindu-se la coaste, la coate si genunchi, zgariindu-se si umplandu-se de
cucuie si de praf. Atat m-a emotionat
cazatura rudei mele ca am vrut sa fug spre el sa il ajut sa se ridice.
M-a
oprit insa o aparitie fara seaman in curtea scolii! Nu se stie cum s-a nimerit,
probabil ca trecea chiar atunci prin fata scolii, dar chiar in acea clipa in
care varutul meu lua contact cu solul terestru, in curte a intrat tatal acestuia,
Uica Milan Dochia, cumnatul tatalui meu. Uica Milan lucra la Consiliul Local,
era perceptor respectat in comuna si toata lumea se temea de gura lui. El umbla
prin sat cu palarie si cu haina pe el, ca domnii de la oras, asa ca la intrarea
sa in curtea scolii s-a facut liniste deplina si toti copiii s-au retras pe
langa pereti si au incremenit, asteptand siderati sa vada ce avea sa urmeze.
Varutul
meu, procupat de cucuiele si durerile sale la coate si genunchi, smiorcaia si
plangea plin de obida, reprosandu-le celor doi instigatori ca din cauza lor a
cazut. Din cand in cand isi stergea mainile de turul pantalonilor murdariti ca
vai de ei, dupa care isi stergea obrajii de lacrimi, mazgalindu-se din ce in ce
mai rau, astfel ca nu l-a vazut pe domnul perceptor intrand in curte.
Ilia lu
Tisu in schimb, iute la minte de felul lui, intuind ca poate scapa basma curata
din incurcatura in care era pe cale sa intre in calitate de instigator la
alpinism neautorizat, a speculat momentul si iesind inaintea unchiului meu, l-a
parat de urgenta pe varutul, descriindu-i in amanunt modul cum acesta se
cocotase pe porticul de gimnastica si cum cazuse de acolo.
Cand
si-a vazut fiul in starea in care era, plin de praf, ca vai de el, murdar pe
fata si pe haine, plans si obidit, unchiului meu parea ca i s-a facut mila de
odrasla lui si s-a dus catre el, dar inainte ca cineva sa inteleaga ce se
intampla, vreo trei rapaituri strasnice au spart linistea ce se asternuse peste
curtea scolii si toata lumea a vazut ca
victima cazaturii nu fusese rasplatita cu o mangaiere sau cu vreo vorba buna,
ci cu niste strasnice palme, incasate la fund. Ca si cum acele trei atingeri i-au
insuflat o mare viteza, in secunda urmatoare varutul meu a zbughit-o de langa amenintarea
ce-l pastea, a intrat val-vartej in coridorul ce ducea la clase si abia dupa ce a trantit dupa el usa clasei, la cei din curte au ajuns hohotele lui de plans.
Prin intamplarea
varutului meu se demonstra o data in plus faptul ca de la extaz la agonie este
doar un pas, iar el parcursese acel pas cu o viteza de nedescris. Cu doar o
clipa mai inainte, fusese in varful gloriei, admirat de frumoasa Icoana, iar
acum fugea cu coada intre picioare, de teama unor noi pedepse, din fata intregii
scoli...
Cine poate sti daca eroii acestei frumoase intamplari a copilariei mele, petrecuta la Scoala Mica din Sichevita, isi mai amintesc despre ea cu aceeasi
placere ca si mine!
.