Sichevita 1965. Amintiri de la Scoala Mica. I.

Sichevita 1965. Amintiri de la Scoala Mica. I.

Intamplarea ce o voi relata s-a petrecut cu aproape jumatate de secol in urma, in indepartatul an 1965 si reamintirea ei ma emotioneaza, imi abureste ochii si imi pune un nod in gat. S-a petrecut in curtea Scolii Generale Sichevita, singura unitate locala de invatamant din acea vreme, scoala cu patru clase, mai tarziu denumita si Scoala Mica. Amintirile copilariei mele fericite la Sichevita se leaga nemijlocit de Scoala Mica si de invatatorii ei de atunci, dar mai ales, se leaga de multimea de copii ce pareau ca vin la scoala mai mult pentru a se juca in curtea ei. Se vede astazi ca acea impresie a mea de atunci a fost eronata, intrucat multora dintre elevii de atunci ai scolii le-a placut cartea, au continuat sa studieze si au ajuns oameni mari, cu care comuna se mandreste astazi, numindu-i fiii ei.

Incepuse scoala de aproape o luna, iar toamna lunga si frumoasa zapacise salcamii, care dadusera in floare a doua oara! Micuta curte a scolii, de forma literei L, era dominata de un nuc mare si batran, crescut langa zidul de piatra ce o despartea de gradina vecinului de alaturi, iar in apropierea usii de intrare in clasa gradinitei fusese ridicat un portic de gimnastica ce noua, piticilor dintr-a-ntaia, ni se parea inalt pana la cer. La mijlocul barei sale transversale, pana la aproape de pamant, atarna o franghie ce avea la capat un inel metalic. Nu se stia daca pe acel portic existasera vreodata doua inele sau doar acesta singur, de care copiii tindeau sa se agate, sarind care cat de sus putea. Cu atat mai putin se stia daca cineva evoluase vreodata pe portic in “proba de inele”.

Cert este faptul ca acel nuc batran si acel portic erau martori cum, din ora in ora, intr-o larma de nedescris, provocata de frenezia sosirii celor 10 minute de recreatie, elevii dadeau buzna in curte pentru a-si consuma energia acumulata in timpul sederii in banci. De indata ce cineva agita clopotelul in usa cancelariei din capatul coridorului, usile celor patru sali de clasa zburau in laturi si curtea se umplea ochi de copii si de mare larma. Unii se grupau sub portic, pentru a-si exersa abilitatile atletice, in timp ce altii foloseau pauza pentru alergat. Fetitele stateau grupate pe margini si ii urmareau pe micii sportivi ce se produceau in fata lor. Pe atunci, la 20 de ani dupa razboi, in comuna nu existau mingi de niciun fel, sau cel putin copiii nu aveau asa ceva, asa ca fara exceptie, ei fie se alergau unii pe altii simuland atelajele de cai, fie jucau cacica, turca, prinsa, capra ori lapte gros.  Cat de frumoase si de fericite erau acele vremuri, lipsite de griji, cand joaca, invatarea si scrierea erau singurele obligatii ce le aveam!

In recreatia mare a acelei zile, in curtea scolii era plin de frunze de nuc, noaptea fusese friguroasa, dar acum soarele o lumina si o incalzea la fel de bine cum o animau puzderia de copii ce dezertasem din clase pentru a ne bucura de frumusetea acelei zile de toamna.

Cei dintai dintre baietii care ocupasera curtea stransesera de pe jos nucile cazute in ultima ora si acum le consumau satisfacuti ori le schimbau pe te miri ce cu altii. Primele atelaje de caluti, organizate la poarta de intrare in curte, dadusera deja navala intr-un iures de strigate si intorceau in fata gradinitei, in trombe de praf, cu strigate aprige de victorie. O parte din fetite erau deja grupate pe capacul insorit de deasupra intrarii in beciul cu lemne de foc, de unde urmareau intrecerea.

Cativa dintre elevi, care veneam de la colibele din Valea Ravensca, Zasloane, Curmatura sau Gramansca eram stingheri, nu ne cunosteam foarte bine nici intre noi, darmite cu ceialti copii din sat ce crescusera impreuna si se mai jucasera impreuna, asa ca stateam stingheri mai deoparte, langa usa de la coridorul claselor. Nu fuseseram dati la gradinita, vedeam pentru prima oara cum arata o scoala, astfel ca pentru noi era o mare noutate faptul ca aici vin atatia copii sa se joace impreuna.

Langa mine statea Tomita Belovici, colegul meu cu care imparteam prima banca de pe randul de la fereastra. Tomita aducea de acasa felii mari de gutui, iar eu avea prin buzunare samburi de nuca, astfel ca faceam schimb si degustam fructele toamnei, uitandu-ne la galagiosii din curte. Ceva mai devreme, il remarcasem in zona porticului pe verisorul meu, Ionica al lui Dochia, mai mare decat mine cu trei ani, ce nu imi prea dadea atentie, eu fiind abia in clasa intai. Discuta ceva cu Icoana Munea, colega sa de clasa si importanta fiica a militianului din comuna. Dintotdeauna fusese mare crai si aud ca si acum este la fel!

La un moment dat l-am vazut pe varutu Ionica cum, la indemnul dracilor de Ilia lu Tisu si de Puiu Preda, alti doi colegi de-ai sai ce numai de dracovenii erau buni, dar mai degraba pentru a se da zglobiu in fata fiicei militianului, se agatase de inelul metalic de la portic si incepuse sa se ridice pe franghia acestuia. Prea mic pentru o vitejie atat de mare si neavand destula putere sa se tina la inaltime, mainile il tradeaza si i se desprind, iar el cade rau de tot, lovindu-se la coaste, la coate si genunchi, zgariindu-se si umplandu-se de cucuie si de praf.  Atat m-a emotionat cazatura rudei mele ca am vrut sa fug spre el sa il ajut sa se ridice.

M-a oprit insa o aparitie fara seaman in curtea scolii! Nu se stie cum s-a nimerit, probabil ca trecea chiar atunci prin fata scolii, dar chiar in acea clipa in care varutul meu lua contact cu solul terestru, in curte a intrat tatal acestuia, Uica Milan Dochia, cumnatul tatalui meu. Uica Milan lucra la Consiliul Local, era perceptor respectat in comuna si toata lumea se temea de gura lui. El umbla prin sat cu palarie si cu haina pe el, ca domnii de la oras, asa ca la intrarea sa in curtea scolii s-a facut liniste deplina si toti copiii s-au retras pe langa pereti si au incremenit, asteptand siderati sa vada ce avea sa urmeze.

Varutul meu, procupat de cucuiele si durerile sale la coate si genunchi, smiorcaia si plangea plin de obida, reprosandu-le celor doi instigatori ca din cauza lor a cazut. Din cand in cand isi stergea mainile de turul pantalonilor murdariti ca vai de ei, dupa care isi stergea obrajii de lacrimi, mazgalindu-se din ce in ce mai rau, astfel ca nu l-a vazut pe domnul perceptor intrand in curte.

Ilia lu Tisu in schimb, iute la minte de felul lui, intuind ca poate scapa basma curata din incurcatura in care era pe cale sa intre in calitate de instigator la alpinism neautorizat, a speculat momentul si iesind inaintea unchiului meu, l-a parat de urgenta pe varutul, descriindu-i in amanunt modul cum acesta se cocotase pe porticul de gimnastica si cum cazuse de acolo.

Cand si-a vazut fiul in starea in care era, plin de praf, ca vai de el, murdar pe fata si pe haine, plans si obidit, unchiului meu parea ca i s-a facut mila de odrasla lui si s-a dus catre el, dar inainte ca cineva sa inteleaga ce se intampla, vreo trei rapaituri strasnice au spart linistea ce se asternuse peste curtea scolii si  toata lumea a vazut ca victima cazaturii nu fusese rasplatita cu o mangaiere sau cu vreo vorba buna, ci cu niste strasnice palme, incasate la fund. Ca si cum acele trei atingeri i-au insuflat o mare viteza, in secunda urmatoare varutul meu a zbughit-o de langa amenintarea ce-l pastea, a intrat val-vartej in coridorul ce ducea la clase si abia dupa ce a trantit dupa el usa clasei, la cei din curte au ajuns hohotele lui de plans.

Prin intamplarea varutului meu se demonstra o data in plus faptul ca de la extaz la agonie este doar un pas, iar el parcursese acel pas cu o viteza de nedescris. Cu doar o clipa mai inainte, fusese in varful gloriei, admirat de frumoasa Icoana, iar acum fugea cu coada intre picioare, de teama unor noi pedepse, din fata intregii scoli...

Cine poate sti daca eroii acestei frumoase intamplari a copilariei mele, petrecuta la Scoala Mica din Sichevita, isi mai amintesc despre ea cu aceeasi placere ca si mine! 

.