Sub milioanele de metri cubi de apă ai lacului Vidraru
stă povestea fascinantă a unei comunităţi cât se poate de reale, care duduia
cândva de viaţă, cea a coloniei sezoniere Cumpana din comuna Arefu. Martorii
acelor vremuri ştiu exact ce ascunde lacul în adâncurile sale.
Legenda
Legenda oamenilor de la Cumpăna, care au refuzat să-şi
abandoneze casele şi au preferat să moară în odăile lor, sub puhoaiele de apă,
la inundarea cotrolată a zonei ce avea să devină lacul Vidraru, depăşte, la
nivel de scenariu, dramaticul sfârşit al Titaticului. Dincolo de folclorul
ţesut pe marginea unui moment consemnat în istorie, acela al umplerii giganticei
acumulări de apă, stă adevărata povestea a unei comunităţi dezvoltate tocmai pe
fondul realizării construcţiei ce avea s-o condamne la dispariţie.
O poveste spusă chiar de martorii acelor vremuri. “Cu
mult înainte de a se gândi şi de a porni construcţia hidrocentralei şi a
lacului Vidraru, exista, în amonte de ceea ce reprezintă astăzi barajul, o
zonă neîmpădurită, cu ocoale, cabane forestiere şi turistice şi câteva
locuinţe ale celor care desfăşurau acele activităţi, precum şi câteva
construcţii mai impunătoare ale unor familii înstărite – precum fosta vilă a
Brătienilor (deja o ruină la momentul umplerii lacului), situată pe undeva prin
dreptul actualei Cabane Cumpăna. Pe lângă aceste construcţii, mai toate din
lemn, au început să funcţioneze şi câteva chioşcuri comerciale, care s-au
înmulţit ulterior, când s-a dat startul lucrărilor la baraj, după
constituirea şantierelor, odată cu instalarea coloniilor muncitoreşti
care au lucrat la Tunelul pentru captarea în Lacul Vidraru a Topologului şi la
galeria de la Valea cu Peşti.
În acea zonă a comunei Arefu se dezvoltase un fel de
enclavă – pentru că e impropriu spus sat – pe teritoriul căreia găseai,
laolaltă cu localnicii care îşi încropiseră mici gospodării, şi oameni care se
ocupau de exploatări forestiere sau turism, comercianţi, crescători de animale,
muncitori de pe şantierele acumulării Vidraru”, povesteşte Gheorghe Buzoiu,
fost viceprimar al comunei Arefu între 2012 şi 2014, care, pe vremea când era
flăcău, colinda fosta aşezare pitorească de sub apele Vidrarului.
Din fosta enclavă a comunei Arefu n-au mai rămas decât
legende ale lumii de sub ape şi câteva mărturii grăitoare, ancorate în realitate,
ale oamenilor care ştiu ce-a fost, aici, atunci. “Înainte de umplerea lacului,
zona arăta cum arată o colonie de muncitori din ziua de azi. Între toate
construcţiile de lemn care împânzeau zona, se remarcau vreo două mai mari: Casa
Verde şi Casa Brătienilor, peste standardele de atunci, cu fundaţii de beton,
precum şi o bisericuţă.
Prin 1999, când s-a dat dispoziţie să se uzineze cea mai
mare parte a apei din lac, nivelul acumulării scăzuse atât de mult, încât
se vedea cu ochiul liber cum se realizează confluenţa râurilor Buda şi Capra,
iar în apropiere de Cumpăna, puteau fi zărite, de pe mal, fundaţiile acestor
construcţii mai importante. Fenomenul s-a mai repetat câţiva ani mai târziu,
când iar a scăzut nivelul lacului şi din nou s-au zărit acele fundaţii”,
povesteşte Ştefan Dumitrache, directorul Muzeului Curtea de Argeş.
Chiote şi veselie într-o lume cândva vie
Comunitatea de sub lacul Vidraru, deşi mică, era una
foarte animată, poate chiar mai vie decât cea a cătunelor din vale. “Aveam vreo
15 -16 ani înainte de începerea lucrărilor. Băteam întreaga zonă şi-n sus, şi-n
jos, ca toţi flăcăii de vârsta mea, după fete, şi mergeam la mai toate
serbările ce se ţineau la Cumpăna. Veneau şi oameni de prin localităţile de
jos, cu Mocăniţa, fiindcă zona aceasta avea de pe atunci potenţial”, povesteşte
fostul viceprimar de la Arefu, Gheorghe Buzoiu. De şuieratul la deal al
Mocăniţei, al cărei traseu se oprea acolo unde şi lacul se opreşte astăzi, îşi
amintesc şi cei care au pus umărul la realizarea giganticei lucrări de la
Vidraru.
“Undeva, pe la coada lacului de astăzi, era o platformă unde se ţineau
un fel de serbări câmpeneşti, cu prilejul fiecărei zile importante din
calendar. Mocăniţa aducea acolo, sus, o mulţime de oameni. Trenuleţul acesta,
care transporta şi lemne, şi oameni, şi materiale, pleca de la Curtea de Argeş,
oprea în câteva staţii de pe traseu şi avea cap de linie chiar la coada
lacului, undeva pe lângă Cabana Cumpăna de astăzi”, povesteşte un alt martor al acelor vremuri, Valeriu Eugen Pop, care în urmă cu
aproape 50 de ani, scria istorie pe şantierele Vidrarului, conducând, ca tânăr
inginer, o echipă de muncitori de la aducţiunea principală. Şi, ca o paranteză
în interiorul acestei poveşti, merită precizat faptul că Valeriu Eugen
Pop este nimeni altul decât cel care avea să devină, mulţi ani mai târziu,
ministru al Mediului în Guvernul Petre Roman.
“S-a umplut cu apă toată valea aceea, după care s-a
aşternut o linişte adâncă”
În 1965, după finalizarea barajului Vidraru, a urmat
umplerea cu apă a acumulării, un proces despre care puţini ştiu că a
durat aproape un an. Să nu uităm că vorbim de un lac ce se întinde pe o lungime
de 14 km, ocupă 870 ha şi înmagazinează 320 milioane metri cubi de apă – volumul
său util, dar care poate ajunge până la un total de 465 milioane metri cubi!
“Înainte de a se trece la umplerea lacului, s-a procedat
la demontarea acelor construcţii care puteau fi salvate. Inclusiv calea ferată
care ajungea până la Cumpăna a fost desfăcută bucată cu bucată. Unele
construcţii au fost chiar relocate, iar de la altele s-au recuperat doar
materialele. S-a umplut apoi cu apă toată valea aceea, după care s-a aşternut o
linişte adâncă“, povesteşte fostul viceprimar Gheorghe Buzoiu.
Umplerea lacului a însemnat dispariţia pentru totdeauna a
coloniei de la Cumpăna Membrii comunităţii de la Cumpăna au fost nu doar
evacuaţi, ci şi despăgubiţi, spun martorii acelor vremuri, deşi legendele
locale vorbesc de oameni care au pierit sub ape cu tot ce-a scufundat Vidraru,
de suflete care-şi mai caută încă liniştea şi cruci de cimitir sinistre ce ies,
din când în când, la suprafaţă.
Despagubiti
“Când
a început umplerea acumulării, populaţia a fost, evident, evacuată, iar toţi
cei care au avut construcţii acolo – un SAM, cum erau numite magazinele pentru
pădurari şi ciobani, o căşerie (nr. locul unde se producea caşul), o stână, o
căsuţă de lemn – au fost despăgubiţi. De altfel, la umplerea lacului, tot ceea
ce se afla acolo a fost tratat cu seriozitate maximă. Spre exemplu, absolut
toate latrinele ţărăneşti din zona care avea să fie inundată controlat au fost
temeinic dezinfectate, pentru a se evita infestarea apei lacului”, adauga
Valeriu Eugen Pop.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu