Sichevita 1941. Crima din Sambata Mare
La marginea lumilor
Comuna mea natala
este Sichevita. Ea are o atestare documentara ce dateaza din urma cu 650 de
ani. In cele aproape sapte secole de existenta, oamenii ei au savarsit multe si
au vazut multe.
Sichevita este
amplasata pe malul Dunarii, la marginea sudica a judetului Caras Severin, la
marginea sud-vestica a Romaniei si la marginea rasariteana a Uniunii Europene.
Segregarea
Privit prin
optica geostrategica, acest amplasament este de trei ori nefavorabil, caci in
istorie tarile sudice si cele rasaritene nu au fost niciodata considerate demne de valorile nordului si ale vestului
si de fapt, ele nu au avut niciodata forta economica a celor de la antipozi.
Exista explicatii
pentru aceasta segregare pe axa nord-sud si vest-est, insa nimeni nu pare
dispus sa o remarce si cu atat mai putin sa ii evidentieze cauzele si originile.
Este sigur ca invecinarea statelor vestice si a celor nordice cu oceanul le-a
permis sa descopere lumi noi, sa le invete propria limba si propria religie, sa
le transforme in colonii si sa isi umple trezoreriile cu asa zisele lor mirodenii.
In timp, dupa cum se stie, s-a renuntat la culegerea de mirodenii si s-a trecut
la pomparea resurselor subsolului.
A fost un aport
de resurse de care tarile de la antipozi nu s-au bucurat. Ele, in loc sa
imbrace haina de pelerin, de conchistador sau de cruciat, s-au multumit sa
ramana pe loc si sa isi apere saracia si nevoile si neamul, cum plastic a
spus-o Mihai Eminescu, ceva mai tarziu.
Sichevita
Dupa ce prima
vatra a Sichevitei, cea de la Cracu cu Morminti, a fost mutata la Cracu Lat din
motive ce nu au razbatut prin secole, actuala asezare comunala pe valea raului
Sichevita, a treia si poate cea din urma, pare sa fie un optima si sub aspectul
calitatii solului, al resurselor de materiale de constructie, dar si al surselor
de apa si al accesului facil la infrastructura de transport rutier si fluvial de
pe Clisura Dunarii.
Cu toate acestea,
comuna pare ca este uitata de administratia judeteana si – mai grav, de catre o
mare parte a fiilor sai, plecati de acasa prin anii 1970-1980-1990 mai intai
catre locurile de munca din orasele banatene puternic industrializate si dupa
prabusirea acestora, catre vestul bogat, doritor de servicii ieftine.
Istoria zbuciumata a Sichevitei
Cronologic, teritoriul
actual al Sichevitei s-a aflat mai intai sub stapanire ungara (dupa anul 896,
cand Arpad a atacat Banatul si l-a inlaturat pe Glad), apoi turceasca (incepand
cu 1389, cand Suleiman Magnificul a cucerit intregul teritoriu din sud-estul
Europei), pe urma habsburgica (cu incepere din 1718, dupa pacea de la
Passarowitz, cand intregul Banat a fost anexat imperiului).
In anul 1859, dupa ce Moldova si Tara Romaneasca s-au unit
sub Alexandru Ioan Cuza, Partida liberala din acele vremuri a dat lovitura de
palat din 1866, in urma careia primul domn al Romaniei moderne a fost silit sa semneze un act de abdicare, fiind inlocuit cu
un exponent al coroanei germane.
Dupa nici un an, in
1867, prin decizia cancelariilor occidentale interesate, de teama unei posibile
uniri a celor doua provincii cu tanarul stat roman, Banatul si Transilvania sunt
repede anexate Regatului Ungariei.
Dupa anexare si pana
in 1918, cand romanii s-au unit totusi intr-o singura tara, populatia
romaneasca din Banat si Ardeal avea sa fie supusa unui regim crunt de saracire,
marginalizare si maghiarizare din partea autoritatilor ungare, cu singurul scop
de a impiedica coagularea constiintei nationale romanesti, de a contracara ideea
de unitate a romanismului pe teritoriul vechii Dacii, ce incepuse sa castige
teren dupa revolutiile din 1848.
Mai ales insa, aveau
rolul de a asigura conditii optime pentru exploatarea resurselor naturale din Banat
si Transilvania.
In scurta
perioada de doi ani dintre 1918 si 1919, comuna Sichevita, ca de altfel
intregul Banat, a avut parte de o succesiune de patru administratii diferite,
civile si militare – una ungara, una sarba, alta militara franceza si in
sfarsit cea civila romaneasca.
Dupa Actul Unirii
de la Alba Iulia, la finele lui 1918 administratia ungara se retrage, urmeaza
un vid de putere, iar comuna Sichevita este ocupata de forte militare sarbe neregulate,
ce s-au dedat, sub comanda unor comandanti cu apucaturi de partizani, la
actiuni armate impotriva locuitorilor. In primavara anului urmator, trupele
sarbe sunt izgonite de formatiuni militare apartinand armatei franceze, care
aveau sa predea localitatea, la inceputul verii lui 1919, administratiei
romanesti, oficial instalate abia in luna august a aceluiasi an.
Etniile din Sichevita
Desi invecinata
cu localitati populate daca nu exclusiv cel putin majoritar cu etnici sarbi –
Berzasca, Liubcova, Mudava, Macesti, Pojejena etc si mai ales in pofida multiplelor
peripluri ale vetrei comunale, comuna Sichevita si-a pastrat o respectabila puritate
etnica romaneasca.
Sichevita nu a
fost niciodata locuita de alte natii decat de romani si tigani, in pofida
faptului ca dupa ce Maria Tereza a urcat pe tronul Austriei, a inceput o
intensa colonizare a sudului Banatului, dand privilegii mari colonistilor
nemti, sarbi, austrieci, cehi si unguri, in detrimentul romanilor autohtoni. Chiar
daca aceste natii au ramas pe loc, analele nu ii amintesc decat ca si romani.
In doar doua
cazuri, analele amintesc doua nume de evrei, ce au fost locuitori ai comunei - Antal
Grosz si Joanna Weisz. Cei doi nu au fost rude, insa amandoi au avut un sfarsit
tragic, in 1918 si in 1941.
Evreul Antal Grosz
Antal Grosz,
comerciant local si camatar, a suferit acte de razbunare din partea satenilor
deconcentrati si intorsi din razboi in 1919-1920, care si-au gasit familiile
aruncate din casele lor din cauza datoriilor acumulate la consateanul lor.
Evreica Joanna Weisz
Joanna Weisz,
evreica de origine ungara nascuta cu numele de fata de Engel, a trait singura
in Sichevita pana in jurul anului 1941, cand brusc a disparut fara urma. Se
vorbea in acele vremuri despre ea ca ar fi ingropat in pamant bijuteriile familiei
ei, undeva pe Valea Sichevitei, unde avea o casa din chirpici si un grajd de
lemn.
Mai tarziu, dupa
disparitia ei, se povestea prin sat ca in vremea razboiului, un barbat ce ii lucra
pamanturile, impreuna cu alti trei, atrasi de miracolul imbogatirii, s-au dus
la ea acasa in Sambata Mare ca sa o oblige sa marturiseasca locul comorii. Cei
patru au legat-o pe la amiaza de protapul carului si au schingiuit-o pana spre seara
tarziu. Intrucat femeia a refuzat sa vorbeasca, cei patru i-au taiat mai intai nasul
si urechile, dupa care doi dintre ei, nesuportand scenele la care participau,
ar fi fugit la casele lor, inspaimantati de ceea ce savarsisera dar mai ales - de
blestemele ce le rostea evreica.
In continuare, la
locul faptei ar mai fi ramas doi barbati ce au continuat tortura, i-au taiat degetele
de la maini, apoi de la picioare si in cele din urma, sanii, dupa care femeia
si-ar fi dat sufletul blestemandu-i pe tortionari si pe copiii lor. O alta versiune
povesteste ca moartea Joannei Weisz a survenit nu din cauza pierderilor de
sange, ci ca urmare a faptului ca unul dintre barbati a gatuit-o, ea murind de
fapt sufocata. Mai tarziu, chiar in aceeasi toamna, cei doi ce ramasesera pana
la sfarsit si-au cumparat mai multe pamanturi de pe la vecini, pe intelegeri
verbale, fara acte notariale. Prin sat s-a raspandit stirea ca femeia nu se mai
putuse impotrivi schingiuirilor si le-a marturisit celor doi despre o oala cu
galbeni ingropata in fantana din apropierea casei.
In Sichevita inca
mai traiesc oameni ce relateaza povestirea asa cum au aflat-o chiar din gura celor
ce au dat bir cu fugitii si care credeau ca Joanna Weisz zace si acum ingropata
sub toblele de lemn din grajdul de langa casa ei de pe Valea Sichevitei.
De aici,
folclorul local a trecut la dezvoltari si se spune ca in noptile de inviere, pe
locul fostei case, acum daramate, dar si din grajdul de lemn, se aud
tanguirile, plansetele si blestemele Joannei Weisz.
.
