Sichevita 1941. Crima din Sambata Mare

Sichevita 1941. Crima din Sambata Mare

La marginea lumilor

Comuna mea natala este Sichevita. Ea are o atestare documentara ce dateaza din urma cu 650 de ani. In cele aproape sapte secole de existenta, oamenii ei au savarsit multe si au vazut multe.

Sichevita este amplasata pe malul Dunarii, la marginea sudica a judetului Caras Severin, la marginea sud-vestica a Romaniei si la marginea rasariteana a Uniunii Europene.

Segregarea

Privit prin optica geostrategica, acest amplasament este de trei ori nefavorabil, caci in istorie tarile sudice si cele rasaritene nu au fost niciodata  considerate demne de valorile nordului si ale vestului si de fapt, ele nu au avut niciodata forta economica a celor de la antipozi.

Exista explicatii pentru aceasta segregare pe axa nord-sud si vest-est, insa nimeni nu pare dispus sa o remarce si cu atat mai putin sa ii evidentieze cauzele si originile. Este sigur ca invecinarea statelor vestice si a celor nordice cu oceanul le-a permis sa descopere lumi noi, sa le invete propria limba si propria religie, sa le transforme in colonii si sa isi umple trezoreriile cu asa zisele lor mirodenii. In timp, dupa cum se stie, s-a renuntat la culegerea de mirodenii si s-a trecut la pomparea resurselor subsolului.

A fost un aport de resurse de care tarile de la antipozi nu s-au bucurat. Ele, in loc sa imbrace haina de pelerin, de conchistador sau de cruciat, s-au multumit sa ramana pe loc si sa isi apere saracia si nevoile si neamul, cum plastic a spus-o Mihai Eminescu, ceva mai tarziu.

Sichevita

Dupa ce prima vatra a Sichevitei, cea de la Cracu cu Morminti, a fost mutata la Cracu Lat din motive ce nu au razbatut prin secole, actuala asezare comunala pe valea raului Sichevita, a treia si poate cea din urma, pare sa fie un optima si sub aspectul calitatii solului, al resurselor de materiale de constructie, dar si al surselor de apa si al accesului facil la infrastructura de transport rutier si fluvial de pe Clisura Dunarii.

Cu toate acestea, comuna pare ca este uitata de administratia judeteana si – mai grav, de catre o mare parte a fiilor sai, plecati de acasa prin anii 1970-1980-1990 mai intai catre locurile de munca din orasele banatene puternic industrializate si dupa prabusirea acestora, catre vestul bogat, doritor de servicii ieftine.

Istoria zbuciumata a Sichevitei

Cronologic, teritoriul actual al Sichevitei s-a aflat mai intai sub stapanire ungara (dupa anul 896, cand Arpad a atacat Banatul si l-a inlaturat pe Glad), apoi turceasca (incepand cu 1389, cand Suleiman Magnificul a cucerit intregul teritoriu din sud-estul Europei), pe urma habsburgica (cu incepere din 1718, dupa pacea de la Passarowitz, cand intregul Banat a fost anexat  imperiului).

In anul 1859,  dupa ce Moldova si Tara Romaneasca s-au unit sub Alexandru Ioan Cuza, Partida liberala din acele vremuri a dat lovitura de palat din 1866, in urma careia primul domn al Romaniei moderne a fost silit sa semneze un act de abdicare, fiind inlocuit cu un exponent al coroanei germane.

Dupa nici un an, in 1867, prin decizia cancelariilor occidentale interesate, de teama unei posibile uniri a celor doua provincii cu tanarul stat roman, Banatul si Transilvania sunt repede anexate Regatului Ungariei. 

Dupa anexare si pana in 1918, cand romanii s-au unit totusi intr-o singura tara, populatia romaneasca din Banat si Ardeal avea sa fie supusa unui regim crunt de saracire, marginalizare si maghiarizare din partea autoritatilor ungare, cu singurul scop de a impiedica coagularea constiintei nationale romanesti, de a contracara ideea de unitate a romanismului pe teritoriul vechii Dacii, ce incepuse sa castige teren dupa revolutiile din 1848.

Mai ales insa, aveau rolul de a asigura conditii optime pentru exploatarea resurselor naturale din Banat si Transilvania.

In scurta perioada de doi ani dintre 1918 si 1919, comuna Sichevita, ca de altfel intregul Banat, a avut parte de o succesiune de patru administratii diferite, civile si militare – una ungara, una sarba, alta militara franceza si in sfarsit cea civila romaneasca.

Dupa Actul Unirii de la Alba Iulia, la finele lui 1918 administratia ungara se retrage, urmeaza un vid de putere, iar comuna Sichevita este ocupata de forte militare sarbe neregulate, ce s-au dedat, sub comanda unor comandanti cu apucaturi de partizani, la actiuni armate impotriva locuitorilor. In primavara anului urmator, trupele sarbe sunt izgonite de formatiuni militare apartinand armatei franceze, care aveau sa predea localitatea, la inceputul verii lui 1919, administratiei romanesti, oficial instalate abia in luna august a aceluiasi an. 

Etniile din Sichevita

Desi invecinata cu localitati populate daca nu exclusiv cel putin majoritar cu etnici sarbi – Berzasca, Liubcova, Mudava, Macesti, Pojejena etc si mai ales in pofida multiplelor peripluri ale vetrei comunale, comuna Sichevita si-a pastrat o respectabila puritate etnica romaneasca.

Sichevita nu a fost niciodata locuita de alte natii decat de romani si tigani, in pofida faptului ca dupa ce Maria Tereza a urcat pe tronul Austriei, a inceput o intensa colonizare a sudului Banatului, dand privilegii mari colonistilor nemti, sarbi, austrieci, cehi si unguri, in detrimentul romanilor autohtoni. Chiar daca aceste natii au ramas pe loc, analele nu ii amintesc decat ca si romani.

In doar doua cazuri, analele amintesc doua nume de evrei, ce au fost locuitori ai comunei - Antal Grosz si Joanna Weisz. Cei doi nu au fost rude, insa amandoi au avut un sfarsit tragic, in 1918 si in 1941.

Evreul Antal Grosz

Antal Grosz, comerciant local si camatar, a suferit acte de razbunare din partea satenilor deconcentrati si intorsi din razboi in 1919-1920, care si-au gasit familiile aruncate din casele lor din cauza datoriilor acumulate la consateanul lor.

Evreica Joanna Weisz

Joanna Weisz, evreica de origine ungara nascuta cu numele de fata de Engel, a trait singura in Sichevita pana in jurul anului 1941, cand brusc a disparut fara urma. Se vorbea in acele vremuri despre ea ca ar fi ingropat in pamant bijuteriile familiei ei, undeva pe Valea Sichevitei, unde avea o casa din chirpici si un grajd de lemn.

Mai tarziu, dupa disparitia ei, se povestea prin sat ca in vremea razboiului, un barbat ce ii lucra pamanturile, impreuna cu alti trei, atrasi de miracolul imbogatirii, s-au dus la ea acasa in Sambata Mare ca sa o oblige sa marturiseasca locul comorii. Cei patru au legat-o pe la amiaza de protapul carului si au schingiuit-o pana spre seara tarziu. Intrucat femeia a refuzat sa vorbeasca, cei patru i-au taiat mai intai nasul si urechile, dupa care doi dintre ei, nesuportand scenele la care participau, ar fi fugit la casele lor, inspaimantati de ceea ce savarsisera dar mai ales - de blestemele ce le rostea evreica.

In continuare, la locul faptei ar mai fi ramas doi barbati ce au continuat tortura, i-au taiat degetele de la maini, apoi de la picioare si in cele din urma, sanii, dupa care femeia si-ar fi dat sufletul blestemandu-i pe tortionari si pe copiii lor. O alta versiune povesteste ca moartea Joannei Weisz a survenit nu din cauza pierderilor de sange, ci ca urmare a faptului ca unul dintre barbati a gatuit-o, ea murind de fapt sufocata. Mai tarziu, chiar in aceeasi toamna, cei doi ce ramasesera pana la sfarsit si-au cumparat mai multe pamanturi de pe la vecini, pe intelegeri verbale, fara acte notariale. Prin sat s-a raspandit stirea ca femeia nu se mai putuse impotrivi schingiuirilor si le-a marturisit celor doi despre o oala cu galbeni ingropata in fantana din apropierea casei.

In Sichevita inca mai traiesc oameni ce relateaza povestirea asa cum au aflat-o chiar din gura celor ce au dat bir cu fugitii si care credeau ca Joanna Weisz zace si acum ingropata sub toblele de lemn din grajdul de langa casa ei de pe Valea Sichevitei.

De aici, folclorul local a trecut la dezvoltari si se spune ca in noptile de inviere, pe locul fostei case, acum daramate, dar si din grajdul de lemn, se aud tanguirile, plansetele si blestemele Joannei Weisz. 

.