Casa noastră a batrână. Poezie in grai banatean, dedicata parintilor si bunicilor mei

Casa noastră a batrână

de Ioan Albu

Dedic cu emotie aceasta frumoasa poezie:

- bunicului meu Gaia Jian si sotiei lui, Paladuica, ce au ridicat casa lor din Valea Ravensca dupa ce fata lor s-a maritat.

- fiului lor Ghita Jian si sotiei lui, Maria, parintii mei, ce au lucrat la casa in anul 1958, 1959 si 1960, cand eu plecam deja in picioare.

Casa noastră dă pră Vale

stă-aplecată într-o parce,

Un băgrin îş vâră creanga

prântră două ţâgle sparce.

Gărbovită şî bătrână

dă atâcea ploi şî vânt,

parc-ar sta să se închine

cu ferestrile-n pământ.

Cât am fost odată-n casă

– mă ghingesc dă mulce ori –

că n-aveam toţ loc de masa

nici măcar în sărbători.

După ce-am plecat la şcoală,

or murit al casei toţ,

o rămas odaia goală,

fără copii, fără nepoţ.

Poarta mare dă la drum

îi căzută dân ţâţâni,

iar prăn curce nu s-auge

nici măcar lătrat dă câni.

Câce hoară-aveam în curce,

câce oi aveam atunci,

caru cu doi boi d-ai galbeni

şî în ştal încă doi giunci.

Or venit aşa dodată vremuri grele

prăstă noi şî în casa d-altădată

s-or ivit numa nevoi

ş-am perdut şi car şî boi.

Acum creşce bruscălanu

pân la trepce la târnaţ,

doi păanjeni, dă o grindă,

stau alături spânzuraţi.

Iară io mă uit dân poartă

cum suspină casa noastră

şî cum bace Vântu-al Mare,

tot lovind-o în fereastră.

.