Omenia, intre un certificat de mostenitor si un contract de donatie

Scriam mai demult ca din cauza abuzurilor in lant prin care baba Nasta (femeie simpla, analfabeta, dar cinstita pana nu demult) a fost intabulata cu o cota parte din locuinta si terenurile tatalui meu, un oficial alarmat de manevrele imobiliare ale fiului ei si ale unuia dintre ginerii lui, granicer pe marginea Dunarii, mi-a furnizat cu discretie documentele intocmite la notar, sugerandu-mi sa le atac in justitie si sa desfiintez si mostenirea si donatia. 

Aflasem mai de mult amanunte despre ceea ce doreste sa faca fiul babei, eram in termenul legal, puteam formula o cerere in anulare, dar nu am facut-o, nici eu si nici tatal meu, caci aveam deja un proces pe rol cu acei imorali (dosarul 277/261/2015), pentru ce sa mai dechidem inca unul?

Eu unul as fi facut asta doar daca pentru mine ar fi avut vreo valoare materiala ceea ce baba Nasta si-a adjudecat printr-un actul ei lipsit de orice moralitate. Dar spre deosebire de baba Nasta si Damu care impreuna au sapte clase si nici un dram de omenie, eu am fost format la o scoala de calitate – cea a securistilor cinstiti si de aceea, latura materiala a lucrurilor conteaza pentru mine prea putin! 

Ca de atatea alte ori, si acum as fi gata sa renunt la bunuri materiale in favoarea celor spirituale, dar-mite sa fur de la altii, asa cum au facut Lazarovicii si Dochiile cand au pus la cale murdaria de care toata comuna stie!

Regretul meu este ca ani de zile in copilaria mea am trait langa oameni ce au demonstrat la maturitate ca demonstrat niste caractere de carpa. 

Singura valoare pe care o are pentru mine casa in care m-am nascut si curtea in care am crescut jucandu-ma cu Damu, este una sentimentala.

Detin cateva fisiere video si cateva foldere cu jpg-uri facute in curtea casei in care am crescut, si pentru mine este mai mult decat suficient. Regret un singur lucru – ca in ultimii patru ani baba Dochia mi-a interzis sa mai intru  in casa si sa filmez, dar oricum am in minte imaginile din copilaria mea cu acele incaperi si cu bunicii si parintii mei, imagini pe care nimeni nu mi le poate sterge din memorie. 

Vad ca acum soba cea mare a casei in care ma jucam cand era frig afara, cu usa ei larga, cu cele trei ferestre mari si luminoase, cu cuptorul de fonta mai inalt decat mine, cu masa mare din mijlocul camerei, cu lada de zestre intre ferestrele de sud, cu armanul cel mare din coltul camerei, cu patul de fier al bunicului meu, cu fotografiile si icoanele vechi de pe pereti! 

Vad ceasul cu cuc de pe perete, pe care il ascultam seara din pat, pana ce adormeam.

De aceea spun, imi este suficient ceea ce tin minte si ceea ce detin pe suporti de memorie. 

Cine va cumpara acea casa si se va instapani peste ea - prea putin conteaza, acela va fi un mercenar imobiliar si-atata tot! 

Valoarea cea mai mare a acelor locuri si lucruri - valoarea lor sentimentala - mie imi va ramane, nu acelui venetic!

.