Orasu Nou. Cateaua cu doi catelusi

Nu pot intelege in niciun fel reactia de adversitate a unor oameni fata de vointa altuia de a scrie pe blog despre locurile copilariei sale. Una peste alta, demersul meu a fost inteles ca un atac la adresa cuiva, limbajul meu – cica ar fi amenintator, ca pentru acest fapt profesia mea de ofiter de informatii ar fi de vina, etc, etc.

Care ar putea sa fie motivul ce ii determina pe unii oameni sa aibe reactii viscerale, sa se balbaie de furie, sa combata cu argumente care mai de care mai slabute adevaruri cunoscute de o lume intreaga despre bunici si strabunici, despre vrednicie, cinste, onoare si onestitate, memorie si recunostinta?

Ceva motive trebuie sa fie, altfel nu s-ar fi intamplat ieri ceva regretabil, imediat dupa ce am postat primul calup de patru texte insotite de fotografii facute la casa bunicilor mei din Valea Ravensca.

Ma voi mai gandi, dar la acest moment sunt hotarat sa nu public discutia, o voi trece sub tacere numai si numai pentru ca am convingerea ca ea a fost determinata de tineretea si lipsa de experienta a interlocutoarei mele.

Acest mic detaliu insa, mi-a adus aminte de doua intamplari asemanatoare, una din tinerete si una mai recenta, cu care discutia de ieri de pe Messenger seamana leit.

Eram la cules de cirese la livada din Mosnita Noua si, sezand in varful scarii, am fost abordat de o gusterita verde, care nici mai mult nici mai putin, dupa ce a urcat pe trunchiul batran al ciresului, a venit pe creanga pana la picioarele mele si a sarit pe scara,  incercand cu insistenta si in rasetele celor care ma insoteau, sa isi infiga coltisorii in bombeul pantofului meu, fara niciun motiv decat, poate, ca i-a placut foarte mult mirosul solutiei aplicate pe pantofi acasa, pentru a capata luciu.

Intamplarea a starnit prelungi hohote de ras, cu atat mai mult cu cat, dupa ce am aruncat-o in iarba cu un gest bland, ca teleghidata, a inceput din nou sa urce la mine pentru a-si desavarsi opera.

A doua intamplare, petrecuta mult mai incoace, a avut loc la Orasu-Nou, in fata unui bloc. Mergeam de la Timisoara la Carsie  si oprisem sa facem cumparaturi.

Ii asteptam langa masina pe ceilalti sa se intoarca, vorbeam la telefon si rupeam absent dintr-un covrig, cand am observat ca din scara unui bloc iesise o catelusa neagra cu doi pui marisori, deschisi la culoare. 

Ea era slaba ca vai de ea, jerpelita, dar avea un cap frumusel, iar catelusii erau slabuti si firavi, numai piele si os. Se furisa, avand pui se temea de oameni, dar cand i-am aratat covrigul s-a oprit, parca neincrezatoare ca i l-as putea da. L-am rupt in doua si i-am aruncat bucatelele. A mers sfioasa si le-a mancat pe amandoua, dupa care s-a asezat in fata mea si fluturand din coada, in mod evident a asteptat sa ii mai arunc ceva de mancare. Parea ca au uitat cu totii de primejdia omeneasca, se simteau protejati langa mine. Am mers in apropiere si m-am intors cu o franzela si o punga cu lapte, pe care le-am amestecat intr-o farfurie de plastic aruncata langa banca si le-am organizat un mic festin, privindu-le satisfactia hranirii. “Asa, dom-le, da-le de mancare, deschide si o cantina la noi in bloc!”. M-am uitat in sus, de unde venise vocea si la geamul de la etajul intai am vazut un barbat aplecat pe fereastra. “Scuze, le era foame, sunt mici si amarati”. “Noi ne miram cum sa scapam de cateaua asta, ca e vesnic in calduri si de vreo trei ani ne umple de pui in casa scarilor, iar dumneata o hranesti. Cateaua e a unuia de la Sichevita, ce locuieste vis-a-vis, dar si ala, vai de capul lui, nu ii da de mancare si asa ne-am procopsit noi cu cateaua lui“. Nu stiam ce sa fac, am vrut sa intreb de numele consateanului meu ce isi abandonase cateaua, dar am renuntat. “Nu va suparati pe mine, nu am stiut, uite, ii iau mancarea si i-o duc mai incolo, in spatele blocului”. “Ehh, crezi ca asa rezolvi problema? Fa ce vrei, vezi sa nu te muste, ca e tare rea”, mai spuse omul si inchise geamul.

Am asteptat sa termine tustrei de mancat si dupa ce au dat semne ca sunt satui si au facut cativa pasi mai incolo, m-am aplecat sa iau farfuria si sa o mut in spatele blocului, asa cum promisesm locatarului.

Ce a urmat, este greu de inchipuit.

Cateaua s-a repezit la mine fara nicio avertizare si si-a infipt coltii in pantalonii mei, scuturand cu nadejde. Noroc ca purtam blue-jeans haute couture, puternic cauciucati, ca altfel coltii ei ar fi ajuns si la piele si asta mai imi lipsea, sa merg la spital sa fac injectii antirabice.  Puisorii ei s-au repezit si ei la mine, schelalaind care mai de care. Ea, crezand probabil ca ei plang din cauza mea, mi-a dat drumul la pantalon si a inceput sa latre din toate puterile, luandu-le apararea. Fenomenul lua amploare, latraturile au atras atentia trecatorilor, unii ma apostrofau ca nu ar fi trebuit sa iau mancarea cainilor, ca cine le-a dat-o a facut-o din mila, iar eu ce voiam sa fac cu ea, s-o mananc eu? Ca in filmele suprarealiste, pentru ca situatia sa devina si mai tensionata, de dupa colt au mai aparut inca doi caini, unul micut si schiop in trei picioare, care nu ma ingrijora prea mult, urmat de un dulau roscat, mare si jerpelit, cu blana cazuta pe alocuri, fara un ochi, care imi starnea ingrijorarea cea mai mare, caci alerga spre mine fara niciun sunet, decis parca sa ma extermine in deplina tacere. Trecatorii se retrasesera, sfatuindu-ma sa fug din calea cainilor, ceea ce am si facut, refugiindu-ma in masina.

Incet-incet, lucrurile s-au linistit, vedeam prin parbriz dulaul roscat cum hapaia restul de paine cu lapte din farfuria puilor, aratandu-si coltii catelei si celui de-al treilea caine, mic si schiop. Ciudat era faptul ca pe cei doi pui micuti, dulaul ii tolera la farfurie, de parca el era tatal lor.

Ceva mai tarziu, dupa ce familia a venit de la cumparaturi, ingandurat si reflectand la notiunea de recunostinta, am plecat din Orasu-Nou catre Coronin si mai departe la Sichevita.

Voi continua asadar cu relatarea frumoaselor intamplari petrecute in ziua aceea de duminica, ultima a postului Sfintei Maria, la Iosam Gaina, cand, in fata casei sale am petrecut cu el si cu Ionica Gruita, mai bine  decat in saloanele multor restaurante de renume din Timisoara.

.