Peştera cu Muscă
.
De mult, trăia în Munţii Godeanului un şarpe grozav de mare; încolăcea muntele de trei ori şi avea nouă capete. Şarpele ăsta primea zilnic drept jertfă o fiinţă omenească, să lase oamenii să ia apă din fântâna cu apă de băut. Şi nu orice fiinţă ci musai un copil. Şi tot aşa s-au petrecut lucrurile până într-o zi când a venit rândul unui sătean care avea o singură fată, dar o fată aşa de frumoasă, cum alta nu se afla pe locurile acelea... ca o minune.
Fata frumoasă, după după ce a dus-o taică-său la fântână, unde aştepta să apară şi s-o înghită nămetenia, a început să plângă, să plângă de spaimă, de sărea cămaşa de pe ea.
Tocmai atunci a trecut pe acolo voinicul Iorgovan.
- De ce plângi, fetică ?
Ea îi spuse focul.
- Nu e nimica fată – a liniştit-o flăcăul cu blândeţe, mângâind-o. Mai bine şezi colea şi caută-mi oleacă prin cap.
- Îţi caut, dec; numai să am vreme.
Atunci, Iorgovan şi-a legat calul la fântână. Era un cal mare şi frumos. Şi-a pus lângă el tolba cu cele nouă săgeţi, după care a adormit cu capul în poala fetei.
Pe când era în somnul cel mai dulce, deodată a ieşit şarpele din fântână, repezindu-se la fată, s-o înghită. Sărmana fată ! De groază n-a mai putut striga. I-au picurat însă din ochii-i mari şi frumoşi lacrimi fierbinţi pe obrajii flăcăului, care a sărit iute, a pus mâna pe arc şi pe tolba cu săgeţi, luându-se la luptă cu spurcăciunea pământului.
S-au luptat ei, s-au luptat... zi de vară până sară, fără pic de năduşeală, până când Iorgovan a reuşit să învingă balaurul, zburându-i cele nouă capete. Atunci balaurul, rămas cumai cu trupul, a rupt-o la fugă peste munţi, spre râul Cerna. Iorgovan, după el... Când îl ajungea, îl izbea cu iataganul şi-i mai tăia câte-o bucată... şi tot aşa, până au ajuns la râu.
Acolo, ce să vezi ! A auzit flăcăul un glas de fecioară venind din vale.. Nu putea însă înţelege vorbele cântecului, că Cerna vuia nemaipomenit. Atunci, Iorgovan a rugat-o cu vorbă bună:
„- Înceată, Cernă-nceată,
S-auz glas de fată
Că ţi-oi dărui
O breană de aur...!
Cum l-a auzit, Cerna şi-a potolit talazurile iar flăcăul i-a dat breana de aur, ascultând în linişte cântecul ce-l fermecase. Cât l-o fi ascultat, nu şi-a dat seama. Dar atât i-a trebuit şarpelui ce mai rămăsese netăiat... Pe când Iorgovan asculta fermecat, el a scăpat peste munţi, a trecut Dunărea şi s-a ascuns în piatra de lângă satul Golumbaci, la Cazane, de unde a grăit:
- Măi Iorgovane, ascultă-ncoa, băiete ! Rău am fost eu până acum dar de aici înainte voi fi şi mai rău !
Şi s-a ţinut de vorbă... De acolo merge la Pescari (Coronini îi zice acuma) într-o anume grotă şi face ce face că şi azi ies, în fiecare primăvară, roiuri de muşte care fac mari pagube, omorând vitele sătenilor.
Iar Cerna, de câte ori ţinea în ea breana de aur dată de Iorgovan, îşi înceta vuietul; se poate vedea la Topliţa. Dar cum îi prindeau pescarii breana, ea se înfuria; ba şi azi este gata să înece lumea. Şi pescarii de-atunci şi cei de azi, când vor să potolească apa, dau drumul brenei în Cerna.
Tot de-atunci, de pe timpul lui Iorgovan, a rămas şi vadul căruia-i zice Vadul lui Traian (că bătrânii îi mai spuneau flăcăului şi Traian). Că şarpele pe care-l gonea voinicul, pe unde trecea, irugă făcea.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu