LEGENDE DIN CORONINI. 1.

.
Brazda lui Iorgovan
.

Apoi, era odată prin părţile astea un şarpe mare, mare, cu şapte capete; un balaur, mai bine zis... Şedea la un puţ şi, pe cine se ducea să ia apă, îl mânca repede, repede. Şi era o secetă mare pe vremea aia şi numai puţul cu şarpele se afla prin împrejurimi.. Iar oamenii, ca să poată lua apă, se împăcaseră cu necazul ca în fiecare zi să-i aducă şarpelui un copil de prinos.
Prăpădise el multă lume, până venise rândul şi unei biete femei sărace, sărace, să se ducă să ia apă. Dar ce credeţi, că ea s-a dus ? Ferească Dumnezeu !
A făcut femeia o turtă de mălai cu urină în loc de apă şi a potolit foamea copiilor, să nu piară şi ai ei, cum pieriseră până atunci – în fiecare zi câte un copil de la fiecare casă.
Dar, tocmai când mâncau copiii din turta cu urină, uite că nimereşte la casa femeii un voinic; era Iorgovan.
- Dă-mi şi mie niţică turtă ! ceru voinicul.
- Nu pot, că e spurcată ! răspunse femeia, şi-i spuse cum a făcut-o.
- Păi de ce n-ai luat apă ?
- Apoi, maică, nu ştii ce foc e pe la noi ? Din puţ iese un şarpe fioros, nevoie mare. Închină-te să nu-l vezi la noapte ! Şi şarpele ăsta mănâncă în fiecare zi un cap de creştin. D-aia am făcut păcatul ăsta.
- Hai de mi-l arată !
- Aoleu ! Nu pot, păcatele mele ! Mă iau frigurile numai când mă gândesc...
- Hai creştină, de-mi arată măcar locul.
Femeia s-a dus şi i l-a arătat. Dar tocmai atunci, şarpelui i se adusese un copil din sat, pe care urma să-l înghită.
Iorgovan s-a dus încet, încet, de şi-a făcut în pământ – la o mică depărtare de şarpe – o groapă în care s-a ascuns; şi, ca să nu bănuiască şarpele, s-a acoperit cu blănuri şi ierburi.
Pe urmă, uitasem să spun, îşi luase de-acasă un iatagan şi nişte foarfeci mari, mari şi lungi şi, în fiecare zi, când şarpele înghiţea câte un copil şi nu se putea apăra, voinicul făcea „clanţ” cu foarfecele ori „harşt” cu iataganul, tăind câte un cap al şarpelui. Dar, peste noapte, capetele creşteau la loc. Pasă-mi-te, balaurul era fermecat..
Azi aşa, mâine aşa, până ce auzi odată pe şarpe grăindu-i:
- Hei, hei, Iorgovane ! Socoteşti c-ai făcut mare ispravă ? Parcă m-ar fi pişcat un purice !
S-a îndârjit atunci voinicul şi, lovind mai cu foc, i-a tăiat şarpelui rând pe rând cele şase capete. Atunci, pe balaur l-au răzbit durerile şi a luat-o la fugă. Dar Iorgovan nu s-a lăsat. A încălecat pe-un cal năprasnic şi s-a luat după şarpe. Fugea nămetenia răsturnând pământul pe unde se mergea, croind un fel de brazdă cu greutatea sa iar după el fugea Iorgovan să-l răpună...
Se cunosc şi azi urmele copitelor calului lui Iorgovan. Le-am văzut pe nişte pietre căci numai calul lui avea aşa nişte copite mari şi frumoase.
În fuga lui de mânca pământul, uite că – numai el ştie cum a făcut – s-a ascuns şarpele chiar în Dunăre, lângă satul Gura Văii.
Şi, spre norocul lui şi nenorocul nostru, Iorgovan, care se ţinea după şarpe urmărindu-l pe brazdă, nu l-a mai putut prinde. Odată intrat în Dunăre, mai ia-l dacă ai de unde !
Cum sta flăcăul uluit şi amărât, iacă şarpele a ieşit din valuri şi a grăit:
- Hei, Iorgovane, Iorgovane ! Mi-ai tăiat tu cele şase capete, băiete ! Dar mare necaz te paşte şi pe tine şi pe tot neamul tău. Că mi-a rămas al şaptelea cap şi, cu puterea lui, o să trimit Iorgovane, curând –curând, o muscă care să omoare şi calul tău şi vitele celor care nu m-au scăpat...
Şi aşa s-a întâmplat. Iorgovan a rămas fără cal şi musca a prăpădit toate vitişoarele din împrejurimi. Ba, ce zic eu ? De-atunci, în fiecare primăvară, când bate vântul, vine musca în timpul arăturii şi, dacă nu se bagă de seamă, omoară multe vite de-ale oamenilor. Scapă doar acelea păzite bine, afumate cu fum făcut în câmp şi unse cu păcură.
De atunci a rămas brazda aceea care se vede prin satul nostru şi merge mai departe. E brazda făcută de şarpe, în fuga lui spre Gura Văii. Oamenii îi zic „brazda lui Iorgovan” ori „brazva lui Novac”. Dar de cele mai multe ori îi zic „brazda lui Traian”, că lui Iorgovan îi mai ziceau bătrânii şi Traian, de care mai credeau unii că a tras brazda cu sabia.

.